Miși era de fapt Mihai, oficial, inclusiv pe contul de facebook – pe care și-l gestiona cu aproape aceeași grație cu care mânuia șpaclul și pensula… uite, spre maximă exemplificare, această bijuterie de cover care i-a și rămas post-mortem (updatată pe 15 noiembrie, 2014)… zicând TOT despre incredibilul pictor… artist autentic… om fain.
Nespus de triste toate culorile pentru că le-a plecat cel mai iubit dintre pictori… am scris și eu pe aceeași rețea, la o zi după șocul veștii… pe bune că așa arăta natura în ziua de 18 aprilie, 2015, în care i-a murit rebelul răsfățat: lipsită de culori… un omagiu dincolo de capacitatea noastră de înțelegere – dar evident pentru oricine… cum era și arta lui Miși Takacs.

Miși… pentru că așa-i spuneau de la soția sa, la toți prietenii, apropiații… am avut privilegiul să mă enumăr printre ei… mi-a făcut un teribil de motivațional, dar și de greu de responsabilități compliment, când mi-a lăudat fotografiile cu apusuri… e ca și cum te-ar lăuda Debussy pentru niște note… i-am răspuns, peste măsură de flatat. N-am avut niciodată obrăznicia de a-i solicita un tablou… știind cu cât se vând și câtă nevoie de bani are maestrul… la lupta pe care o duce cu o boală nedreaptă… nu m-am făcut vizibil la festivități și chefuri de unde „puteai pleca cu un Takacs gratis” ori „măcar cu un calendar mișto”… nu-s acel gen de lingușitor… am visat să am un Takacs pe perete… visez și acum… dar asta nu însemnă că „mă urc” pe generozitatea omului de succes ca să mă dau colecționar… Cred că și de asta mă respecta puțin mai mult decât pe alții… am vânat „câțiva lei” împreună… am băut niște guri de ceva… destule încât să-mi pot permite concluzii subiective.

Pentru că un mare „subiectiv” era – este, rămânând viu prin fiecare lucrare a sa – cel mai fermcător dintre impresioniștii pe care i-a găzduit această câmpie populată. Subiectivismul său, însă, este atât de mare… frizând urieșenia… încât mai că a devenit obiectiv pentru fiecare descifrator de frumos din Aradul ăsta destul de zgârcit în a-și dezvălui splendorile. Miși Takacs a tradus, pentru tot omul, enigmatica armonie dintre contrastele acestui spațiu, făcând să înțeleagă pe (aproape) oricine câtă pace ordonată poate coexista într-un decor urban pestriț, dacă este văzut dintr-o mansardă inteligentă… empatică… tolerantă… de sus… cum ar veni… de unde ne privesc marii protectori… de sus… unde cred că va accede Mihai Takacs… istoria sa postumă… oficial sus.

„Sunt un nesătul: dați-mi pânze și vopsele și să îmi mai dați și încă un pic de timp și vă las în pace” – a scris, în noiembrie trecut,  într-unul dintre cele mai frumoase comentarii, Miși Takacs… anticipând dureros că va pleca în curând…
„Curândul” s-a grăbit… încheind lucrarea lumesc-artisică a „pictorului culorilor” la devremea vârstă de 61 de ani…

Priviți o bijuterie de clip video, pe care unul dintre „ucenicii” lui Miși Takacs, Bogdan Tzigan – care s-a delimitat, ulterior, frumos de maestru – l-a făcut public în aprilie, 2008… Îi veți înțelege mai bine puțin pe Miși Takacs și Aradul lui… al nostru… al tuturor impresioniștilor de pe lumea asta vulgar de expresionistă în spectacolul ei…
Era o zi frumoasă…