Cineva, foarte drag mie, a avut ieri probleme mari din cauză că m-a apucat cheful de făcut duș cu pistolul cu apă Băilor Lipova și am scris articolul ăsta. Toată (mă rog… exagerez… dar nu cu mult) elita Lipovei n-a făcut mai nimic altceva de ieri după-masă încoace, de când mi-a apărut pamfletul pe Special Arad, decât să-l sune pe om și, în baza a ceea ce am scris eu, să-l judece, să-l acuze și să-i ceară drept la replică!… 
Am impresia că asist la partea a doua… dacă nu chiar la o revoluție a unui film cu… hai să nu mai folosesc termeni categorici… oameni cu o educație ciudată! Păi, în primul și în primul rând… ca să merg până în asentimentul copiilor… admițând fie și axioma că am comis o prostie… cum să te iei de un om care nicio treabă – dar absolut nicio treabă! – n-are cu povestea?! În al doilea rând: sunt major demult… sunt vaccinat (și încă ce vaccinat!)… lucrez în regim privat… fără scală ierarhică… am scris pentru chiar publicația la care lucrez și am semnat articolul în nume propriu și personal. În al treilea rând: toți… pe dovedite și pe luate… toți cei care l-au sunat pe inocentul și neutrul, totodată, prieten al meu, au numărul meu de telefon – eu pe-al lor… noi, pe-ale noastre, prietenii noștri comuni pe ale tuturor și așa mai departe. Ce parșivitate e asta, între membrii unei comunități fie ea și disparată din punct de vedere politic (că diferende de altă natură – spirituale… de exemplu… asta dacă cumva ar conta… nu sunt observabile), dar o comunitate care pretinde că se respectă reciproc și, în primul rând, se respectă pe sine… ce tactică proastă, neinspirată și isterică e asta? – întreb. Dacă nu-ți convine cum văd eu problema, de ce nu pui mâna pe pix, pe telefon sau pe ce ai tu (căci și tu ai ce am eu… și chiar mai mult) și mă contrazici – cu argumente și tot tacâmul?

Eu cred că să scrii curajos, frumos și critic, atunci când ești ziarist, este  obligația numărul 1 față de profesie, față de cititori și, nu în ultimul rând, față de tine. Asta nu am spus-o eu, nu am cules-o din birturi, ci din bibliotecile și instituțiile de educație cele mai importante ale umanității. În numele acestui postulat, definitiv și irevocabil, îmi fac meseria de 14 ani încoace. Dacă ești laș, scrii urât și nu ai spirit critic – fă altceva; nu lăsa urma grafică a trecerii tale pe teritorii atât de periculoase precum acestea, pe care tocmai le traversezi.
Mărturisesc, cu ambele mâini pe suflet, că am scris reportajul-pamflet cu pricina fără pic de ură, resentimente sau chef de scandal a proasta. M-am pus, redactându-l, în postura unui copil care vine la o inundație cu propriul lui pistol cu apă, iar pe ce nu îi convine cum se prezintă lasă o urmă cu „așa nu!” La fel cum, nu-i așa?, l-am scris pe acesta în termeni laudativi… când subiectul o impunea… cu „așa da!” Însă dușul meu literar-artistic… vai!… s-a dovedit a fi prea rece pentru tenuri atât de sensibile… Iar asta deși – martor nu mi-e doar Dumnezeu, ci și câțiva dreptcredincioși – textul a fost gândit și programat să apară la cererea cititorilor. Cititori care vor rămâne anonimi… pentru că, fiind dintre cei preferați, înțeleg să nu mi-i expun… cum l-am expus pe bietul om căruia i-am făcut ieri o zi mizerabilă… fără ca măcar să-l citez, să-l consult, să îl amestec în vreun fel în opinia mea.

Omul despre care vorbesc, de supărare, nici nu îmi mai răspunde la telefon. Fără să mă simt cu nimic vinovat, îmi cer scuze cu plecăciune că impertinența mea mediatic-literară i-a pricinuit necazuri. Îl rog să mă creadă, de asemenea, că amărăciunea mea se va volatiliza îndată ce va dispărea a sa… sper, foarte curând.