(Scriu această confesiune asaltat de un fel de presiune, venită din mai multe cercuri pe care le-am deranjat – câteva dintre aceste atitudini sunt publice… le găsiți la comentariile articolelor publicate pe Special Arad. Chiar dacă nu-mi place să scriu despre mine și sperând să nu cad în narcisismul ăla „de guru”, care, personal, mă dezgustă oriunde îl simt, mă văd cumva obligat să răspund public la întrebări gen: „Ce-aveți cu Sultanul?”, „Cine-i în spate?” – mai ales! – ori „Pentru cât tăceți?”… dacă tot îi obsedează pe omuleți…)

Sunt un jurnalist subiectiv, cu pretenții de obiectivitate doar atunci când restului lumii îi e frică sau nu poate (din rațiuni care îl privesc direct și personal) să scrie despre ceea ce se întâmplă. Am reguli proprii – pentru că sunt produsul propriei mele facultăți de judecare, a propriei rațiuni… cu impuritățile ei cu tot… mereu critice -, deci nu mă revendic de la nicio „școală de presă”. Cu rațiunea practică am stat dintotdeauna prost – dar văd că încep să-mi revin… din ciclul încerc să contrazic ceea ce postulează înțelepții, că „teoria ca teorie –  dar practica ne omoară”, și să dau teoriei o nouă demnitate practică.
Nu fac partizanate decât la și pentru cauze în care cred – și nu cred pe bani, pe favoruri sau pe intervenții „de sus”. Mă dau mare acuma, știu, dar țin să spun că sunt ultima mea autoritate morală, am drept de veto în ceea ce privește orice – și numai ceea ce semnez eu despre mine e adevărat… restul sunt băgări în seamă în necunoaștere de cauză. Sunt mai exigent cu mine decât cu oricine altcineva, știu despre ce vorbesc când vorbesc și știu despre ce scriu când scriu – prin urmare nu mi-e frică de niciun proces: pot câștiga orice proces în țara asta democratică, atâta timp cât știu că sunt mai curat și mai inteligent decât cel care mă acuză (asta după ce l-am acuzat eu primul… în instanța socială numită presă – instanță care nu condamnă, ci doar arată… informează!).
În 14 ani de jurnalism, duși aproape cotidian, am înțeles că pe cât de mult îți colorezi pixul politic, pe atât de mult îți compromiți virtuala statuie… care credeai tu că o să fii măcar după ce mori… când te-ai băgat în treaba asta care, în zilele aste, seamănă cu a fi observator de taxator de bilete la un closet public situat în centrul urbei… adică un job de căcat… cum ar veni. Plătit așișderea (v-a făcut cineva vreodată, apropo, cadou informația potrivit căreia 1000 de lei în mână, la negru, pentru un angajat în presa locală, e mană cerească și „God bless faraonu!”?… ați știut? Păi de ce crezi că nu vrea să se facă nici ultimul loser… auzi tu!… ziarist… reporter… ce mai carieră!). Pe de (ceal)altă parte, jobul de jurnalist… scriitor de presă… ziarist multifuncțional pe rețele și servicii… reporter special-editor… zi-i cum vrei… rulz & rocks! E destul de greu să ajungi la levelul ăsta – trebuie, în primul rând să poți să-i păcălești manevrându-le prostia: iar ca să poți să faci asta, trebuie să știi să scrii, ani la rând, impecabil până la dumnezeiește, despre porcăriile lor și despre poeziile tale… concomitent dacă se poate -, e destul de greu… dar merită!
Merită pentru că… pragmatic și obraznic vorbind:  hai, mă… mă leși cu 1000 de lei?!… 1000 de lei ține-i pentru lift… pentru ciubuc la menajeră… vezi că eu beau fix ce bei tu. În primul rând că nici nu discutăm despre bani aici: banii sunt ultimul subiect al unei lungi discuții… care cine știe dacă se va încheia vreodată. Ca să se încheie, îți spun eu că trebuie să muncești și să-mi dovedești că are rost să o începem, să o ducem, pas cu pas, înspre ceva ce să fie și moral, și legal, și să îngrașe – ai de muncit la asta măcar atâta cât și cum am muncit și eu ca să ajung aici… la tine… nene faraonule… nene sultan… nene ce-oi fi tu…

Așa că: „1.Ce-aveți cu Sultanul?”, „2. Cine-i în spate?” – mai ales! – și„3. Pentru cât tăceți?”… să recapitulăm. 1. Păi  nu-i Sultanul cel mai tare din parcare și mai bengos pe tot județul ăsta? Îi, așa-i?… Și nu ni-s noi cei mai tari, cei mai bengoși jurnaliști din jurul luminăției-sale? Ni-s, nu?!… Păi, și atunci, de cine să ne luăm ca să nu fim suspectați de „categorie ușoară”, caterincă gratuită și mișto de propriul țel?… Aud?! Categoria grea și noblețea obligă, nu?, la un adversar de calibru cel puțin egal cu tine… puternic și de care nu a îndrăznit să se ia nimeni. 2. În spate la ce, mă?!… În spate la stat la coadă la mărunțiș… și ăla supt de la bugetul public? În spate la garaje… acolo unde nu sunt camere și unde îți iei tu plasa cu cashul?… În spate la buzunarul tău de cocalar? Hai să-ți zic o glumă internă: unu și-o vândut pământul moștenit de la bună-sa… care și așa habar n-avea unde îi, că n-o fost niciodată acolo; altu o împrumutat de la soră-sa, care îi fotomodel, portofelul și i-o vândut Hermesu; ălalalt o avut ceva uși de termopan în curte pe care i le-o lăsat un prieten din China, și acuma o găsit client; altu pentru ceva cadre de ATV-uri bușite de la o luptă de stradă o făcut rost de dealer, celălalt niște acțiuni despre care a aflat foarte recent, iar io mi-am vândut – ce să-mi vând și io? – sufletul… specificația importantă fiind că mi l-am vîndut mie însumi… ca oamenii ăia de afaceri care-și vând lor înșile palatul în care locuiesc… știi tu. 3. Pentru cât tăcem? N-ai tu bugetul ăla…