„Am simțit nevoia să-mi reașez relația cu Noica”, spunea Gabriel Liiceanu, cel de-al doilea invitat al serii de vineri la Festivalul de Științe Umaniste, în Sala Cinematografului Arta, anunțând că luna viitoare va lansa cartea „Nebunia de a gândi cu mintea ta”.

Prezentarea pe care a făcut-o Liiceanu aseară a orbitat în jurul acestei mari teme: „Ce înseamnă a gândi?”, avându-l pe Constantin Noica drept micro-temă, prin care s-a extins la cea macro: ideea de „reformator al omenirii” și tot ceea ce implică acest lucru.

Despre Noica, Liiceanu spunea că este „un exemplar rar al speciei noastre”. „Noica nu-i ca noi. Nu vorbea la voia întâmplării, nu flecăia… De la Noica învățai că în vorbele tale trebuie să se regăsească ceva din tine. Faptele și ideile se înlănțuiau ca într-un dans de dialog al spiritului. Vorbitul cu Noica era o înnobilare”. Ca exemplu, Liiceanu a relatat o experiență din 1968, când a făcut cu marele gânditor român o plimbare pe dealurile Pucioasei, timp de 3 ore. Liiceanu a spus că discuțiile au fost pentru el un efort atât de mare, încât după aceea a trebuit să doarmă câteva ore. Filosofia de viață a lui Noica era că nu poți trăi la întâmplare, ci ești răspunzător pentru cum îți trăiești viața și trebuie să îi găsești un sens. În fiecare dintre noi trebuie să existe un scrâșnet existențial.

Întreaga prezentare despre Noica a trimis la un simplu concept, dar atât de greu de atins: excepționalitatea, după cum spunea Liiceanu, acea „atopie socratică”, adică întâlnirea cu extraordinarul. Iar condiția ca cineva să fie „atopos” nu este să fie bizar, ci să aducă „zvonul” unei alte lumi, să sape la rădăcina condiției umane, punând-o în cumpănă. Fiecare popor a avut câte un personaj atopos. După ce l-a cunoscut pe Noica, Liiceanu și-a pus întrebarea dacă acesta s-a apropiat de așa ceva. La scara lumii în care a trăit, Noica își propusese să reformeze umanitatea din jurul lui. Dar Noica a apărut în cel mai nepotrivit moment al istoriei noastre. Alăturearea lui cu legionarismul (deci contopindu-se într-o gândire colectivă), l-a oprit să-și continue drumul „reformatorului de omenire”.

„Ce este un reformator al omenirii?”

Iată întrebarea esențială pe care a adresat-o Liiceanu publicului, ieri seară. După spusele lui Liiceanu, un reformator al omenirii este acel om care iese din scara speciei sale și propune un model de „reparare” a ei. Gabriel Liiceanu a continuat cu explicarea condițiilor de a deveni un „reformator al omenirii”, spunând că acesta trebuie să pornească de la ideea că umanitatea este o creație neterminată, care este doar o verigă dintre animale și „omul ideal”. Reformatorul trebuie să fie dincolo de epoca sa, să fie atopos, să privească lumea din afară (în acest sent, Liiceanu le-a dat drept exemplu pe cele cinci genii ale moralității: Moise, Buddha, Confucius, Socrate și Iisus, fiecare mântuind o omenire de propria-i bestialitate). Reformatorul de omenire trebuie să propună neconstrângător corecția care ar „repara” specia, să trăiască pe măsura modelului propus, să știe că odată ce își contrariază semenii, își pune viața în pericol, devenind jertfa unică a propriului proiect și, nu în ultimul rând, să își asume o înspăimântătoare singurătate, pentru că se află într-o lume fără egali. Aici, Liiceanu l-a dat exemplu pe Moise cel de pe munte, spunând că tot ceea ce este extraordinar are ca simbolistică urcarea pe munte.

Poate că lucrul cel mai covârșitor este faptul că, deși are „cheia în mână”, reformatorul nu este urmat de restul omenirii. Pentru a oferi un exemplu concret, Liiceanu l-a citat pe Pascal, care spunea despre Iisus că „a trăit 33 de ani. 30 de ani aproape că nu a existat, iar 3 ani a trăit ca un impostor, fiind trădat (…) Ce a avut el din acea strălucire? Întreaga lui strălucire ne-a servit nouă, el n-a avut nimic din ea”.

Rostul unui model, așadar, este de a rămâne model. „Fii ca mine, ca să poți deveni tu”. Reformatorul omenirii îți propune să devii individ, să gândești cu mintea ta. Acesta a fost un alt pilon important al discuției de aseară. Søren Kierkegaard a fost adus în centrul atenției și s-a ridicat problematica pericolului pe care îl reprezintă gândirea colectivă. „Cel mai mare rău îl reprezintă mulțimea, ea taie individualismul, gândirea de sine stătătoare”. „Omenirea nu trebuie să fie un banc de heringi”, spunea Kierkegaard. Dar cum se poate pune asta în practică? De cele mai multe ori, pentru gândirea individuală prețul e prea mare și, din frică, oamenii revin în mulțime.

Kierkegaard era măcinat, asemenea lui Socrate, de importanța felului de a gândi și modul de a trăi viața, glorificând individul educat. Gabriel Liiceanu a pus însă o întrebare extraordinar de importană publicului:

Este cultura o garanție pentru gândirea individuală? 

„Cultura nu face din tine un individ. Câtă vreme nu se raportează la o genă bună, nu oferă o gândire pe cont propriu”, spunea Liiceanu. „Există atâta ticăloșie cultă. Cultura nu dă temelie, ci cultivă ceva preexistent. Ea oferă și răului și binelui o șansă”.

Liiceanu a subliniat foarte clar care sunt riscurile unei gândiri de grup, folosindu-se de ideologiile politice, ori religioase, numind ideologia drept forma ideală a gândirii greșite.

Finalul prezentării a lăsat loc întrebărilor din public. Ultima persoană care i-a adresat o întrebare – un student la Teologie – a reușit involuntar să demonstreze cât de adevărat este ceea ce a prezentat Liiceanu, anume pericolul pe care îl constituie gândirea colectivă. Tânărul a ținut să-l întrebe pe scriitor care este opinia lui despre poziția pe care o are la ora actuală „creștinismul românesc de 2000 de ani”. Liiceanu i-a răspuns că, deși nu este istoric, nu i se pare corectă sintagma folosită, el înțelegând din ea că poporul român are o vechime de 2000 de ani, existând români creștinizați chiar în momentul în care Iisus era încă în viață. Tânărul i-a recunoscut că știe cât de incorect sună expresia, dar că o folosește doar pentru că „toată lumea o folosește”.