Știrea a explodat ieri printre literați precum un joint nesperat la sfârșitul chefului.

La noi Dorin Tudoran și încă câțiva au fost încântați, restul încruntați. Cei care n-au apucat să tragă nici măcar un fum la spartul târgului au îngăimat câteva cuvinte bosumflate.

E dreptul fiecăruia să aprecieze sau să bagatelizeze Nobelul literar de anul acesta, noi observăm doar curajul nordic al Academiei Suedeze.

Și mai observăm ceva: într-o societate unde regula este indisciplina, când e vorba de alții și de altcineva sau altceva toată lumea deplânge nerespectarea regulilor, fără să le treacă prin minte că excepționalul este întotdeauna excepția de la regulă.

În mod sigur, Bob Dylan nu este cel mai mare dintre poeți, și nici cel mai mare dintre cântăreții de după microfoanele duble, numai că Bob a reușit ceva foarte rar, unic în cazul său: să creeze o lume din cuvinte și sunete, o lume pe care o recunosc din prima până și cei care n-au umblat niciodată pe acolo.

Desigur, lumea aceasta vorbește engleza, traducerea ei în alte limbi nu are rost, sunetele chitării dezacordate a lui Dylan, vocea sa absolut nemuzicală făcând treaba în locul traducătorilor autorizați.

Și pe urmă e recomandabil să ne amintim: poezia fără muzică există doar de două-trei secole, e o perversiune modernă, o realitate contra firii, așa cum sunt toate cele moderne.

Cei vechi, menestrelii, trubadurii și ceilalți, pe care doar noi îi numim cu astfel de cuvinte de șagă invidioasă, nu însăilau texte de recitat cu patos păgân, ei erau convinși de forța abisală a textului cântat, de posibilitatea vindecării prin murmurarea a câtorva cuvinte necăutate, venind direct din durerea inexplicabilă și inexprimabilă a fiecăruia dintre noi.

Pentru mine recunoașterea de către Academia Suedeză a contribuției lui Bob Dylan la poezia lumii înseamnă recunoașterea că tinerețea mea nu a fost cu totul zadarnică.