Nu ştiu ce l-a apucat pe Aki în dimineaţa aia. A început să caşte semnificativ pe la ora 5,00. Aşa mă trezeşte câinele meu. Cască. Cu zgomot. Ca să înţeleg eu că e timpul să mă trezesc şi să îl scot să îşi facă nevoile. Aia mică, adică Sisi, căţeaua, se ia după el. Ea nu cască. Mă linge pe picioare. N-am avut încotro. M-am ridicat, mi-am îmbrăcat orbeşte pantalonii şi pe pipăite bluza. Pantofii i-am nimerit în drumul spre ieşire, în timp ce-i înjuram. A urmat ritualul ieşirii: lesele, comanda stai, deschide uşa, închide uşa. Pe faleză am ajuns ca o căruţă. Tras de doi câini, care abia aşteptau să ajungă la iarbă. Eu, înarmat cu pungă, sticlă cu apă, botniţă… Orice amendă mă aştepta nerăbdătoare.

Doi câini vagabonzi ne-au tăiat calea, ca nişte arădeni care ieşeau la plimbare pe mal. S-au pişat mândri că sunt arădeni, chiar pe Crucea Martirilor din Parcul Eminescu şi au alergat mai departe. Nici pe fraţii patrupezi nu-i observaseră.

Iosagul meu mă hăţea spre dig. Au mirosit ceva pe la zidurile Clubului Voinţa, dar nu s-au oprit. Pe mine mă năpădeau amintirile, cu iubitele pe care le-am avut pe-acolo, pe vremea când eram canotor. Am ajuns pe nesimţite sub podul de fier iluminat. Iar au mirosit ceva, dar nu le-a plăcut. Fiindcă au pufăit nervos.

A-nceput de ieri să cadă. Câte-un monument

A-nceput de ieri să cadă. Câte-un monument

S-au apropiat de sculpturile de lângă pod, mirosindu-le insistent. S-o fi pişat alţi câini pe ele?, m-am întrebat încercând să citesc printre buruieni plăcuţele care mărturiseau autorul şi titlul a ce mai rămăsese din sculpturile anilor 80’. Nu s-au apropiat fiziologic de sculpturi.

Când, deodată, observ o femeie, pe o bancă ruptă, cu picioarele dezvelite până spre vulvă, şi cu un sân care se revărsa obraznic peste o cămaşă murdară. Stătea picior peste picior, leneşă, cu braţele lăbărţate pe ceea ce mai rămăsese dintr-un spătar. Lângă banca ruptă un coş de gunoi revărsa de resturi şi hârtii, ascunse totuşi discret de buruieni.

– Ce te uiţi aşa la mine?, mă întreabă cu o voce tabagică. Ţi s-a sculat de dimineaţă?, mai mormăie plictisită cu un zâmbet ştirb, mijit între buzele mânjite de ruj.
– Nu vă supăraţi, eu plimb câinii, încerc o fandare de la dialog.
– Şi ei se pişă pe mine!
– Nu-i adevărat! Ei îşi fac nevoile pe pomi, pe buruieni, pe frunze uscate…
– Adică, ce vrei să zici că n-am grijă de mine, că mă las năpădită de buruieni?

Panoramă cu sculpturi. Sunt chiar în spatele buruienii / Pistă vopsită bine, pe lângă fostul gard

Panoramă cu sculpturi. Sunt chiar în spatele buruienii / Pistă vopsită bine, pe lângă fostul gard

M-am uitat bărbăteşte la picioarele dezvelite. Într-adevăr, erau cam păroase. Şi nespălate.
De obicei, grimasa mă dă de gol.

– Aha, continuă tipa, deci asta era! Măi, boule, tu ştii cine sunt eu?
– Nu ştiu, susur eu.
– Sunt Faleza Mureşului. Eu te ştiu pe tine încă de pe vremea când îţi dădeai gagicile în leagăn pe spatele meu. Eram şi eu tânără, dar nu m-ai băgat în seamă. Te pupai pe-aici, pe mine şi pe lângă mine şi tu nu mă vedeai. Eu îţi puneam flori, îmi tăiam iarba, plantam pomi pentru tine, făceam Mureşul lin, ca să poţi vâsli în voie… Înfloream pentru tine primăvara şi mă coloram toamna, de ziua ta… Doar, doar, mă vezi, prostule! Tu te pupai cu toate pipiţele pe spatele meu. Dar, fiindcă nu mi-ai văzut dragostea, m-am dat la alţii. Nimic! Nimeni n-a-nţeles că sunt îndrăgostită de ei. Sculpturile astea erau bijuterii pentru mine. Acuma sunt ca nişte negi păroşi, din cauza buruienilor. Acuma am îmbătrânit. Poa’ să se pişe câinii tăi pe mine. Nu mă mai interesează. Doar buruienile nu mă trădează. Cresc în fiecare an, ca şi copiii mei. Şi eu am câini. Dar liberi, nu în lesă ca ai tăi. Nu-mi pasă nici de parcurile mele.

Parc dotat cu surprize pentru copii

Parc dotat cu surprize pentru copii

– Nici de alea ale copiiilor? intru eu în jocul uşuratic.
– Care copii? Da’, ce-s ai mei? Eu împlinesc acuşica centenarul! Ştie cineva? Eu am fost făcută ca să protejez oraşul de inundaţii. Nişte proxeneţi de timp liber m-au scos la mezat pentru promenadă. De atunci, au murit toţi. Acum sunt tratată ca o curvă bătrână şi urâtă. N-au decât să-şi rupă gâtul în utilajele alea pentru joacă.
– Nici de gunoaie nu-ţi pasă?, arunc eu arcanul masculinităţii.
A schimbat picioarele între ele, ca în filmul Basic Instinct, de i-am văzut toată maternitatea Luncii Mureşului.
– Crezi că mai vine cineva să te vadă?, am plusat.
S-a uitat la mine ca la câinii mei, şi-a băgat un deget în nas, a scos ceva din el, l-a rotunjit şi l-a aruncat spre mine.
Curva dracului!, mi-am zis. Nu mă mir că arăţi aşa!

Din spate am auzit cum strigă:
– Mă mai cauţi tu, când o să fii bătrân ca mine! Până atunci găsesc eu vreun iubit să mă ducă iarăşi la cosmetică.
A mai bombănit ceva de-o soră pe care ar avea-o la Szeged. Cică aia ar arăta mai bine.
Şi eu sunt papă, mi-am zis, trăgându-mi câinii de lesă.

O bancă cu zăbrele, pe care nu se poate aşeza nimeni

O bancă cu zăbrele, pe care nu se poate aşeza nimeni

Coş de gunoi, cu gunoi, fără fund, dar cu pistă / Lampadar dotat cu centură de siguranţă, ca să nu iasă lumina din el

Coş de gunoi, cu gunoi, fără fund, dar cu pistă / Lampadar dotat cu centură de siguranţă, ca să nu iasă lumina din el

Alimentarea continuă cu apă

Alimentarea continuă cu apă

Ovidiu Balint, 20 aprilie 2017, 12:17 PM