joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Îndrăgostiți sub acoperire sau cum ne-au combinat alții de Sfântul Valentin! Clipe de viață (XXXVIII)

    de - | 14 februarie 2016, 10:10 AM | Contributors

    3

    Toată viaţa muncim de parcă, vorba aia, „am vrea să băgăm lumea asta într-aialaltă”. Sigur, ştim că „omul muncitor e ca pomul roditor”, că „munca face poftă de mâncare”, că „cine nu munceşte la tinereţe, nu are la bătrâneţe” şi ca atare „nu lăsăm pe mâine ce putem face astăzi”,  însă, în multe rânduri, „decât să munceşti deageaba, mai bine să stai deageaba” deoarece nu se aplică principiile: „după muncă şi răsplata” şi „nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”. Cu sau fără rost, de cele mai multe ori muncim fără a ne învoi noi pe noi înşine la o scurtă pauză, ieşire cu cei dragi în oraş sau chiar un mic concediu de revigorare a trupului şi a minţii, dând vina ba pe bietul Schumann, fizicianul care prin anul 1952 ar fi constatat că timpul se accelerează, zilele fiind mai scurte, ba pe societatea actuală care tinde să ne înăbuşe cu noianul de cerinţe în creştere incontrolabilă. E-he-heee! Toate acestea pe vremuri nu se întâmplau! Lumea era mult mai liniştită iar timpul îţi îngăduia să faci de toate pentru toţi dar şi pentru tine însuţi.

    Uite, spre exemplu, o dată pe lună, împreună cu un coleg într-ale profesoratului, prieten bun de altfel, lăsam forfota lumii pe seama celor mulţi şi ne afundam siluetele grăbite prin noapte în liniştea unei crâşme fără nume, elegantă de altfel dar neştiută de prea mulţi gustaşi. Aşezaţi cu bună rânduiala la o masă din colţ, savuram de fiecare dată excelenta fasole cu ciolan dimpreună cu ceapa roşie, dulce la gust şi puţin iute tocmai pentru a ne îndemna la a ne potoli setea cu vin alb, demisec şi din belşug. Noi, cei prezenţi, care de obicei nu ocupam mai mult de trei mese, petreceam până târziu în compania unor profesionişti într-ale cântărilor, câţiva bătrânei simpatici din cale afară, foşti angajaţi ai Casei Armatei. Parcă şi acum îi văd cântând: nea Ioji la acordeon, nea Nicu la orgă, nea Stelu la chitară iar nea Gicu la tobe şi solo-voce. Nu pot fi comparate nopţile petrecute în crâşma fără nume cu niciunul dintre evenimentele mondene ale zilelor de acum. Se cânta uşor, fin, cu gust, cântări vechi, de suflet şi inimă albastră, în multe rânduri împreună sau alternativ, solist–ascultători. Şi ar mai fi ceva de zis – niciunul dintre cei prezenţi nu erau însoţiţi de consoarte, deci, nici eu şi nici colegul meu. Aşadar, întâlnirile noastre erau netulburate de discuţii nepotrivite locului iar tihna era deplină.

    Şi totuşi… buna rânduiala a fost tulburată într-una dintre serile geroase din iarna anului 1999. Tocmai ieşisem de la lansarea unei cărţi când colegul meu îmi zice uşor: „Prietene! N-ar merge în seara asta o fasole cu ciolan, la băieţi … ştii tu unde?” Bănuiesc că intuiţi răspunsul meu aşa că am să trec direct la subiect. Am luat un taxi, am ajuns la crâşma fără nume unde, ca niciodată din cale afară de elegant îmbrăcaţi, intrând doritori de tihna bineştiută, am dat peste mulţime de tineri ce chefuiau într-o hărmălaie de nedescris. Am ieşit printre zâmbetele celor prezenţi amestecate cu scuzele barmanului şi ale ospătarului necăjiţi că nu i-am anunţat să ne facă rezervare.

    „Nu-i bai!”, îmi zice colegul, „cunosc un local, în cartier, la parterul unui mic hotel, mergem acolo”. Şi ne-am dus acolo, tot cu taxi. N-am apucat bine să ne aranjăm fularele şi paltoanele în timp ce am intrat în restaurant că dirijorul unei orchestre ce tocmai interpreta o cântare de ascultare, maestrul … (fie-i ţărîna uşoară, că nu demult ne-a părăsit), a şi oprit orchestra dedicându-ne o cântare de întâmpinare. Ei, în acel moment, cele aproximativ cincizeci de perechi aflate la mese şi-au întors privirile curioase spre mine şi spre colegul meu. Am mulţumit maestrului de atenţia acordată şi pentru că nici măcar un loc nu era liber am ieşit printre zîmbetele (prea) largi ale celor prezenţi. „Lasă-te în seama mea, cunosc un loc liniştit!”- i-am zis colegului în vreme ce am urcat într-un taxi liber, din faţa hotelului.

    Eh, în sfârşit am aflat o masă liberă într-o mică pizzerie. Cum am intrat am şi fost întâmpinaţi deosebit de frumos de personalul localului. Am fost conduşi la masă, noi i-am salutat respectuos pe cei prezenţi, care ne-au întors salutul printre zâmbete şi aplecări binevoitoare de cap, i-am luat prin mişcări elegante colegului paltonul şi l-am aşezat în cuier, el a procedat la fel cu paltonul meu, după care am comandat pizza şi bere. Când toate păreau a fi bune câteva întrebări au început să-mi sfredelească mintea: „Cum de crâşma fără nume era arhiplină?”, “De ce restaurantul hotelului adunase atâta popor şi orchestră?”, “De ce toată lume ne zâmbeşte fiind atât de binevoitoare?”. Sigur că răspunsurile nu s-au lăsat aşteptate: “Chefuri domle, chefuri şi petreceri iar lumea zâmbeşte pentru că e binedispusă”. Şi totuşi ceva nu era în regulă iar acel ceva a făcut la un moment dat să-mi stea mâncarea în gât. Atât am mai apucat să-i spun colegului: “Plecăm!” şi i-am și arătat ieşirea din mers.

    Am plecat acasă… Cum să mai stăm în condițiile date?… Făcusem imprudenţa să ieşim în oraş, în seara Sfântului Valentin, ca doi bărbați cu carte… ce eram… Pffff!

    Prof.I.Sălcuță

     

               

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Nicio problemă, dle. Și Sf Valentin e(ra) tot bărbat. Pe de altă parte nimic mai fain și mai descătușător decât să-ți lași viața în spatele ușii unei crâșme fără nume, undeva la capătul lumii urbei (care-o fi) și să ai un prieten de cruce, de pahar și cântec până în zori. Ăștia postrev nu știu să chefuiască nobil și barbar, dle Sălcuță. Sunt snobi, meschini, prost crescuți, bădărani și chiar n-au nimic de spus la niciun chef adevărat. Referitor la sf valentin – bietul: e plin de lume pe care ”sf îndrăgostiților” i-a ignorat și le-a întors spatele mereu. De ce l-ar sărbători?! De fapt nici chiar cei care îl sărbătoresc nu sunt CHIAR atât de înnebuniți unul după celălalt. Își fac datoria față de partener. Dacă tot era să fie azi ceva, preferam un chef incendiar dar frumos asemănător descrierii din text (cu îmbunătățiri actualizate). App, nu prea am văzut cunoscutele tarabe cu inimi roșii de catifea și alte făcături care să-ți demonstreze cât de mult ești iubit (doar) de sf Valentin; vânzare extrem de slabă. Dacă așa va fi și la anul sunt semne bune că vom avea un 14 februarie normal. Să rămână doar Dragobetele.

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    3 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.