Înscriindu-se atât în ideea rubricii – analiza și interpretarea evenimentelor și fenomenelor locale – cât și în mai vechea mea preocupare pentru presa locală, m-am gândit că n-ar fi rea o imagine sintetică, acum când oricum nu se întâmplă mare lucru în viața publică, a presei arădene din aceste zile de dinaintea zilelor Aradului.

Începem developarea imaginii cu ARQ.

Un portal de pe acum cu tradiție, concurând la audiență doar disidenții de la Special Arad, ziarul online la care cel mai cunoscut jurnalist se numește Sărăndan sau Zărăndan, alegerea fiind dependentă, pare-se, doar de fazele lunii, a devenit din nou vârful de lance al propagandei primarului Ghiță Falcă.

Profanii nu știu că a existat o răcire a relațiilor dintre acesta și patronul de la ARQ.

Ceva legat de niște bani de campanie, neesențial pentru consumatorii de presă din Arad, atâția câți mai sunt, esențial însă pentru Glad Varga, omul din spatele ARQ. Diferendele fiind rezolvate, gurile rele spunând că tânărul Glad se va regăsi la toamnă pe listele PNL pentru Parlament, ARQ a devenit din nou foarte vehement cu cei care au îndrăzneala să se lege de primar.

Textele în care sunt înfierați dușmanii poporului fălcian, în cea mai pură manieră totalitară – comunistă și nazistă deopotrivă –, nu prea sunt semnate, ARQ arogându-și superbia de a se crede Scânteia la Arad tocmai în 2016.

Revenirea ARQ a aruncat un con de umbră asupra platformei patronate de personajul cel mai proteic al urbei – e vorba de Vesticul lui Andrei Ando –, cânticelele de sirenă ale omului bun la toate fiind auzite mai nou în surdină și fără prea mare impact.

Decăderea dramatică a  Vesticului – audiența sa trece rareori de o mie de vizite pe zi, cifră obținută de Criticul Arad al lui Lucian Valeriu în doar câteva zile de la apariție – se poate explica, credem noi, mai ales prin noile priorități ale lui Andrei Ando. Este foarte clar că omul tinde sus, sus de tot, fiind prezent, precum pe vremuri partidul, în toate ce mișcă și mâine vor râde la soare.

Din păcate, Ando este imaginea locală a situației naționale, el fiind persoana model din mica noastră urbe, înfrățită mai nou cu Timișoara, care acționează pornind de la convingerea nițel șmecherească dar pe de-a dreptul mafiotică după care jurnalistica nu este o meserie și nu poate fi o carieră, fiind doar rampa de lansare spre celebritate, politică și afaceri. Necurate, desigur!

E un fel de replică locală la Cosmin Gușă, omul care mai nou se ocupă de afacerile lui SOV, folosind Realitatea TV – Doamne, ce promisiune de jurnalism profesionist a fost postul la început! – ca mijloc de convingere al partenerilor mai recalcitranți.

Fără ca cifra de audiență să fie publică, se poate presupune că ziarul cel mai popular al Aradului rămâne în continuare Jurnalul, respectiv replica sa online, Aradon, multiplă metamorfoză a celebrei Flacăra Roșie de dinaintea evenimentelor din Decembrie 89. Fiind în proprietatea unui consorțiu internațional, Jurnalul se înscrie perfect în rândul produselor de presă pur comerciale, politica sa editorială axându-se pe deservirea gustului popular în paralel cu accesul masiv la publicitate, inclusiv publicitatea din partea instituțiilor administrației locale.

Se înțelege ușor de aici de ce nu are Jurnalul  nicio pornire pentru jurnalismul autentic, acela care pe lângă strângerea evenimentelor cu valoare de știre practică și jurnalismul polemic, investigativ în folosul comunității. Dimpotrivă, în încercarea de a păstra interesul popular, alunecă din ce în ce mai mult spre un jurnalism superfluu și minimalist care fojgâie de știri considerate pe vremuri demne doar de rubrica „pe scurt” despre accidente, hoții mărunte, scandaluri de birt sau certuri între vecine.

Ar mai fi cele două posturi locale de televiziune – radiourile fiind strict comerciale nu îndeplinesc niciunul din rolurile clasice ale presei tradiționale -, numai că ambele fiind subordonate unor interese de grup, ele se subscriu fără rest grupurilor pomenite mai sus, formând, împreună cu acestea, blocul oficial al presei arădene controlate de puterea politică dintotdeauna.

Despre Glasul Aradului, un ziar născut din interese strict politice, se poate spune și mai puțin. Nereușind să scape niciodată de acestă pată a originii sale ignobile de copil din flori al politichiei locale, în cazul său nu se poate vorbi de evoluție de niciun fel, istoria Glasului fiind o continuă luptă pentru supraviețuire în aceste ape tulburi în care rechinii politicii locale își schimbă locurile mereu fără ca prin aceasta să-și schimbe și obiceiurile.

Este vorba, până la urmă, de o lume mica și închisă – vorbim de patruzeci-cincizeci de oameni între care contează cu adevărat doar zece – în care există două forme principale de mișcare.

Una de ieșire din sistem prin avansare în structurile de putere, această avansare fiind răsplata pentru serviciiile aduse de-a lungul anilor, și a doua de ieșire cu intenția de a crea o alternativă la acest bloc de manipulare a opiniei publice, al gustului și nivelului de așteptare al publicului arădean.

În primul caz vorbim de trădarea jurnalismului în favoarea carierei politice, Ando și Sinaci fiind exemplele cele mai bune, al doilea caz reprezintă disidența în favoarea jurnalismului autentic, încercarea disperată  de a menține Aradul  pe harta orașelor cu presă independentă.

Dar despre toate astea în partea a doua a analizei.