Intrată în miez de vară, politichia o ia pe căi lăturalnice, vacanța își intră în drepturi din plin, nici lui Falcă nu-i mai arde de cuvântări înainte de Verdi sau Mozart.

E subliminal, cred, ăștia doi mi-or fi venit în minte după meciul de aseară – scriu duminică la prânz – dintre Italia și Germania, un meci pentru specialiști și rafinați ai fotbalului, de neurmărit pentru afoni și amici de complezență și alte accesorii mai puțin importante.

Mi-a părut rău de Gigi, lacrimile sale neavând nimic cu cele ale lui Ronaldo, erau adevărate și bărbătești, mi-a părut rău și de Löw că nu s-a putut scărpina în liniște, oricum țineam cu nemții – așa sunt eu, masochist, țin cu ei din 1974, mai precis de pe vremea Kaiserului – în răspăr total cu moștenirea lingvistică latină, dar în consonanță perfectă cu moștenirea literară de la Eminescu încoace.

Mă uit la stadioanele din Franța, trec prin piața UTA și mă minunez: Dom’le, o fi fain și la noi!

UTA va intra odată în prima ligă, stadionul acesta furat din start va fi lărgit cu timpul și chiar dacă nu va putea găzdui nici măcar toți fanii Islandei, pentru un meci aranjat de evitare a retrogradării tot va fi bun.

Că asta este, am intrat și eu în feelingul mondial: aș fi vrut o finală Țara Galilor-Islanda!

Vroiam ceva care să-mi dea satisfacție, ceva să le dea o atenționare tuturor celor care au uitat ce este de fapt sportul, ce este fotbalul, ce a fost și ce ar trebui să fie. Ar fi fost mai adecvat cu Irlanda în loc de  galezii lui Bale de la Real în finală, o fi irlandezii bețivi și scandalagii, degrabă vărsători de halbe de Guinness, dar nimeni nu știe să cânte ca ei a glorie la un meci pe care îl pierd cu 4-0.

Asta a fost la ediția trecută, la ediția aceasta au fost încununați cu titlul de cei mai faini suporteri. Nu mă mir, oamenii au făcut spectacol în Franța: au schimbat roata la Citroenul rămas în pană, au ajutat la spitale și case de bătrâni, au oferit serenade sub balconul franțuzoaicelor trecute de șaptezeci, ce mai, oamenii aceia chiar știu ce este sportul!

Asta ar fi fost perfect: o finală Irlanda-Islanda, cu irlandezii cântând a glorie și jale tot meciul, cu islandezii răcnind strigătul de luptă Hoo! exact ca pe vremurile când pătrundeau cu vestitele lor corăbii lungi până la Paris pe Sena! Au și spus-o; atunci au fost înduplecați cu aur și arginți, cu burdufuri de vin roșu galeze, acum însă nu se vor lăsa înșelați de o pradă efemeră, vor merge până la capăt: vor intra în lumea celor nemuritori, indiferent de rezultat.

Iar dacă vă întrebați, ce am pățit de mă ia așa cu elanuri tinerești și naivități adolescentine, calmați-vă, nu am luat-o razna, dimpotrivă: cred sincer că aceste mici țări vestice și nițel nordice– Țara Înghețată e un pic mai mare ca Timișoara! – ne dau, nouă orientalilor incurabili, o lecție demnă de luat aminte: curajul senin, hotărârea nezdruncinată sunt producătoare de minuni, pot schimba ierarhii înrădăcinate adânc în gândirea flască și imitativă, David este etern iar Goliath nu este decât un handicapat prins în lanțurile propriei mărimi și puteri anchilozate.

Excepția este Polonia, o țară nu prea mică, dar surprinsă implacabil între Occident și Orient, singura de altfel care a crezut în șansa ei, celelalte țări estice, chiar și Ungaria condusă de un neamț, pierzând lupta sportivă încă înainte de a fi început datorită lipsei de încredere și hotărârii de a merge până la capăt.

Acest Campionat European de fotbal a intrat deja în istorie prin performanța acestor țărișoare considerate outsidere, iar o finală cum ar fi fost cea menționată în titlu nu ar fi făcut decât să ridice la nivelul simbolului transcendental această realitate redescoperită de cei mai mereu adormiți: performanța este o inefabilă, se compune din toate câte conduc la ea: știință, viclenie, curaj, hotărâre, sacrificiu, înverșunarea de a nu te da bătut niciodată, înclinația să reiei din nou și încă odată până la nesfărșit!

Organizarea contează, dar nu este decisivă, banii sunt necesari, dar nu înlocuiesc nimic ce lipsește, și uite așa ajungem la un adevăr de când e lumea: omul este măsura tuturor lucrurilor, este de neînlocuit și de necumpărat, este minunea din care se ivesc toate celelalte minuni, păcatul originar – nu spunem nimic nou! – putând fi tradus în limba fadă și sărăcită de emoticoanele lumii virtuale ca lipsă de respect, infatuare și orgoliu duse până la uitarea de sine.

Îmi pare rău să spun chiar dacă joacă la una dintre echipele mele preferate: simbolul tuturor acestor însușiri și metehne împotriva cărora luptă aceste mici echipe de vikingi și celți este chiar marele CR, acel superfotbalist numit Cristiano Ronaldo, un adevărat Goliath al fotbalului, măreț și imobil în infatuarea sa cultivată de o lume oarbă și obtuză, o lume care apreciază spontan dar fără pătrundere performanțele strălucitoare, date cu briantină și îmbrăcate în branduri să-ți ia ochii și suflarea, manechine și mascote, nesesizând adevărata măreție a victoriei sau înfrângerii crâncene a celui cotat fără șanse.

Am vorbit azi de fotbal, e firesc, orașul doarme toropit în amăgeala unei vacanța binemeritate, noii aleși s-au dus și ei în vilegiatură, unii poate chiar până la Paris să vadă finala.

O finală pe care o văd între Portugalia, Franța sau Germania, acum după ieșirea dramatică și cu adevărat italiană a Italiei, o finală care să le conserve convingerile furate la cursurile unei lumi dosite de ochiul omului obișnuit, o finală a marilor puteri în care învinge puterea cea mai mare.

Ei uite, cum se leagă toate și de ce aș fi vrut eu o finală între Țara Galilor și Islanda!

P.S. Se impune acest post-scriptum după meciul de aseară în care islandezii au murit frumos( au câștigat repriza a doua!), ca niște vikingi adevărați, ca cei trei sute (trei sute de mii sunt în toată Islanda) în fața puhoiului persan. Mai rămâne Wales-ul lui Bale, o țară care nici nu există strict politic, să-i învingă pe mercenarii din jurul lui CR, iar în finală să-i suprindă neplăcut pe francezii care în fotbal au rămas tot colonialiști.