Personal l-am cunoscut acum 20 de ani, pe vremea când, împreună cu Balint și cu Mihuța, am pornit Observatorul arădean.

Ideea era să avem câte un editorialist, altul pentru fiecare zi a săptămânii, eu insistând să fie literați locali, oameni de condei indiferent de parti-priurile lor politice sau de altă natură.

Așa s-a ajuns la situația în care editorialele Observatorului, cât am fost eu redactor-șef, erau scrise de Vasile Dan, Viorel Ghiorghiță, Horia Medeleanu, Gheorghe Schwartz și încă câțiva, din redacție doar Mihuța, Balint și cu mine având câte un editorial pe săptămână.

La Mocuța am ajuns prin Vasile Dan, cel care a acceptat să se ocupe de pagina săptămânală de literatură a ziarului.

M-am trezit cu el într-o dimineață în birou fără să fi fost anunțat înainte că vine.

Mi-a spus că avea ceva treabă la oraș și s-a gândit să vină să vadă despre ce este vorba.

I-am spus că are libertatea totală, scrie despre ce vrea el, nu există nicio condiție, mă bazez pe faptul că este scriitor – cred totuși că i-am spus critic literar -, în rest nu avem nicio pretenție.

S-a uitat la mine oarecum distrat, asta era la el, mi-am dat seama mai târziu, așa o stratagemă de țăran dat naibii să deturneze atenția de la sine, și m-a întrebat dacă știu că a făcut și politică, la un moment dat fiind chiar primar la Curtici.

Primar revoluționar, am replicat eu ca să previn orice neînțelegere, aflasem mai demult că a fost primar doi ani imediat după Decembrie 1989.

Nu știu, de fapt habar n-am cum am ajuns acolo, a stabilit el cu un zâmbet care putea să fie și al lui Moromete dacă ăla ajungea să traiască mai mulți ani în Ardeal, probabil eram singurul care cadram în Curtici cu imaginea de atunci a revoluționarului, cu toate că n-am nimic în mine de activist.

Și chiar nu avea.

Ne întâlneam rar, știam despre suferințele sale de după 2000, despre care vorbea doar dacă era de neocolit, povestind mai mult despre Paris și cât de incomparabil este să stai în acel oraș.

Am fost împreună într-o delegație la Pécs, literați arădeni invitați de revista literară de acolo în anul în care orașul a fost capitala culturală a Europei, iar în cele trei zile petrecute împreună cu el, cu Vasile și cu Mateo, am înțeles multe despre viața literară a Aradului, despre rolul lui de neînlocuit în această mică lume de frontieră și uitată de cei care se cred prin centrele mai mari conștiința nației.

Mocuța făcea plimbări solitare și vag misterioase prin oraș, apărând din senin, ocupând loc la masa de terasă unde noi ceilalți mai sorbeam un pahar de Villányi, refuzând să intre în lejeritatea pe care o afișam noi oarecum eliberați de constrângerile cotidiene de acasă.

La Paris a fost la tratament, dar era cât se poate de clar că medicamentul pentru el este chiar Parisul, orașul în care limba pe care o preda la Curtici era la ea acasă și tot acolo erau toți cei care o vorbeau si o scriau mai frumos.

Cultiva, cred eu, oarecum conștient, imaginea sa de provincial fără pretenții si sofisticării, după care ascundea, cu viclenia nevinovată și asumată a țăranului rafinat, intelectualul rasat cu un simț deosebit pentru analiză, pendulând oarecum între evaluarea critică a textelor celorlalți și imboldul de a se exprima pe sine într-un mod unic, inconfundabil.

În comportament și vorbe avea acest dar, îl căuta cu înverșunare și în scris.

Sunt convins că îl găsea mai rar doar pentru că trebuia să facă mereu naveta de la Curtici la Arad și invers, dacă rămânea la Paris toate problemele lui rezolvându-se de la sine.

Cred că de aceea a și plecat atât de repede.

Deja îmi lipsești, Mocuzini!