André Tibal a fost profesor la renumitul „Centru European” de la Paris și, totodată, colaborator la revista L`Europe Centrale din Praga, publicație în care a analizat săptămânal evenimentele mai importante ale politicii românești din anii `30, după Primul Război Mondial. Mărturisesc că nu cunosc un alt străin care ne-a privit cu atâta obiectivitate și, totodată, simpatie ca acest francez!

De la început, el a recunoscut că nu poate să dea o definiție precisă psihologiei poporului român, deoarece noi suntem încă „în faza tinereții”. Așa își explica el „fluiditatea spiritului românesc”, nesiguranța manifestărilor și lipsa unor contururi precise ale psihologiei „rasei românești” (el folosește cuvântul „rasă” aici în sensul de entitate bio-psihologică).

Determinantă pentru psihologia poporului român este, din punctul lui de vedere, așezarea între Balcani, Europa Centrală și stepele din Răsărit. Din această așezare avem anumite influențe climatice și un anumit destin istoric. Tot atât de evident este caracterul rural al poporului român și în special caracterul de popor de munte, moștenit de la strămoșii daci. „S-a constatat de mult – spune Tibal – că rasa românească este mai curată la munte și că civilizația românească s-a născut în zona de sub munte”. Acestei ambianțe îi datorează românii sănătatea fizică, vitalitatea și mai ales prolificitatea care explică rezistența lor în „cursul catastrofelor istorice”, apoi „tradiționalismul și sobrietatea lor”. „Dintre toate calitățile, țăranul român apreciază mai mult calmul și chibzuința”. „În orice caz, ca un popor de țărani și de păstori, românii au un simț al naturii foarte pronunțat și un gust artistic care este tot un dar al naturii”.

O trăsătură esențială a spiritualității românești, Tibal o găsește în ceea ce el numește „ideea latină”, pe care o socotește nu atât ca o însușire ereditară, cât un „produs de conștiință elaborat de intelectualitatea românească în ultimele veacuri”. Ideea latină e „un fel de idee-forță, care îl face pe român, dar mai mult pe intelectual decât pe țăran, să se considere ca un descendent al vechilor romani în sud-estul Europei și să vadă în acest fapt un factor esențial de originalitate națională și de mândrie”.

În anii de după Primul Război Mondial, Tibal constata în România încercarea unor scriitori și gânditori „dintre cei mai bine dotați” să pună la temelia culturii românești „tradiția bizantină ortodoxă, cu nota ei religioasă, mistică, și cu caracterul ei răsăritean”. Dar raționalistul francez conchide: „în succesul apostolilor ortodoxiei nu se poate crede mai întâi fiindcă românul este într-o prea mică măsură religios și apoi fiindcă ortodoxia este prin excelență grecească și slavă, proprie deci altor rase și nici nu se știe dacă mai conține germeni de viață nouă”. Desigur, aceasta este părerea unui intelectual francez crescut în spiritul lui Descartes și Voltaire. În ceea ce mă privește, subscriu la ideile sale.

Va urma