Da, aceasta este România noastră de azi! Corupția care ne bântuie este însă o practică veche în viața politică și socială românească. Am putea să o numim o „boală endemică” (Larousse: „boală specială a unei țări”). Trebuie să precizez, ea nu s-a ivit din firea românului, ci ne-a fost indusă de împrejurările istorice „speciale” care au urmat stăpânirii romane.

Romanii ne-au plămădit și ne-au lăsat sub semnul legii: „dura lex, sed lex” (legea e dură, dar e lege). Această poruncă s-a păstrat în stratul adânc al neamului nostru, în acel „nu se cade” rostit încă de bătrânii satului când observă o faptă contrară „obiceiului pământului”, adică legii nescrise.

Împrejurările „speciale” care ne-au alterat au fost cei aproape 500 de ani de dominație otomană care ne-a transmis moravurile și năravurile proprii. Desigur, acestea au fost adoptate întâi la nivelul înalt al societății românești. Boierii noștri au înțeles că în puternicul Imperiu cu capitala la Istanbul, totul se vinde, totul se cumpără și totul se poate obține prin bani, inclusiv tronurile din Valahia și Moldova, două țărișoare considerate bogate. Se plăteau sume uriașe pentru un tron! Un exemplu: Petru Rareș (1527-1538) plătea tribut 4000 de galbeni. Înlăturat de Suleyman Magnificul, pentru a reveni la domnie, în 1541, Petru Rareș a plătit 100.000 de galbeni pentru redobândirea tronului. Cumpărarea tronului era urmată de plata tributului anual. Acesta a variat în timp, dar oricât de mare a fost, la sfârșitul secolului al XVI-lea, a fost depășit de „peșcheșuri”, daruri în bani sau natură oferite ierarhic de la pașalele de la Dunăre, la vizirii și marii dregători de la Istanbul, care puteau câștiga bunăvoința sultanului în favoarea bieților domnitori „ghiauri” de la Dunăre.

Da, turcii otomani au creat un sistem politic bizar, în care corupția a constituit un instrument al puterii. Acest sistem a dăinuit un timp incredibil de mult!

Merită să evoc un episod emoționant. Ales domn al „Principatelor Unite” (așa era denumită atunci România), Carol I a fost nevoit să meargă la Istanbul pentru a depune „omagiul” (adică semnul de „închinare”), datorat sultanului. Ajuns în fața sultanului, care stătea întins pe o sofa, Marele Vizir îi face semn „supusului valah” să se așeze pe un scăunel, recunoscând astfel „supunerea” sa. Carol s-a prefăcut că nu a văzut scăunelul și s-a așezat calm pe sofa, alături de sultan (se spune că sultanul doar a zâmbit vag). Gestul lui Carol vorbea de la sine, în locul cuvintelor. Nu a fost de ajuns, însă. Au urmat strălucitele victorii ale armatei de țărani români sub conducerea sa la Plevna și Grivița. Aceste victorii au pus capăt veacurilor de umilință. În 10 mai 1877 (nu 9 mai!), Europa afla cum o mică țară de la gurile Dunării a devenit liberă și independentă. Din păcate, însă, și din nefericire, turcii ne-au lăsat moștenire năravurile și moravurile lor.

Am reușit – și tot prin jertfă de sânge – să ne eliberăm de comunismul rusesc. Construim acum democrația și capitalismul de tip occidental. Da, construim, dar cu năravurile și moravurile deprinse de la turci. Atât doar că am „tradus” în termeni actuali; „peșcheșurile” au devenit „mită”, iar „ciubucul” a rămas… ciubuc!

Am dorit mereu să fim „originali”. Folosind mita și ciubucul vom reuși să construim un hibrid capitalist, un fel de „fanarioto-capitalism” și va fi „rătăcirea noastră cea de pe urmă, mai mare decât cea dintâi”, după cuvintele Bibliei.