Ca multe altele, cuvântul și regimul oligarhic au fost inventate în Grecia antică. În limba greacă, „oligos” înseamnă „cei puțini la număr”, iar „arhé”, putere, autoritate care comandă. În consecință, „oligarhic” este regimul politic, în care puterea este deținută de un număr restrâns de persoane, care procedează prin ordine date „de sus”. „Oligarhia guvernează — spune marele sociolog român, Ștefan Zeletin — în același spirit și cu aceleași mijloace, ca și absolutismul zis „luminat” de la începuturile burgheziei europene”.

Când și în ce condiții se instaurează un regim oligarhic? „Când societatea nu are nicio clasă stăpânitoare, fiincă vechea clasă este în ruine, iar cea nouă este abia în germene” – precizează același sociolog român. Și conchide: în asemenea condiții „se alcătuiește o forță centrală care guvernează în mod absolutist”. Un asemenea regim s-a născut în istoria noastră, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la începutul dezvoltării burgheziei române. Firava burghezie română de atunci a avut nevoia de o tutelă, adică de o „forță centrală” care a trebuit să se formeze în afara cadrului constituțional, cu alte cuvinte, ea nu era rezultatul exprimării libere a întregii națiuni.

Forma embrionară a oligarhiei din acel timp a constituit-o un grup liberal revoluționar care și-a asumat sarcina de a „îngropa” vechiul regim agrar din Evul Mediu românesc și a pune bazele României moderne. În acest scop, oligarhia românească a urmărit două obiective principale:

1.Crearea unui capitalism românesc național care să ne elibereze de tutela finanței străine,

2.Dezvoltarea unei producții naționale capabile a satisface nevoile interne și a ne emancipa de piața străină.

Realizarea acestor două obiective a generat „independența noastră economică”, fără de care nu poate exista independența politică.

În concluzie, dezvoltarea oligarhiei române se confundă cu dezvoltarea capitalismului și implicit a României moderne.

Cititorul atent va observa, poate, că nu am folosit nicăieri, în acest text, cuvântul „democrație”. De ce? Deoarece „regimul ologarhic”, atunci și acum, prin definiție și metode, nu este democratic! Să-l ascultăm din nou pe Ștefan Zeletin: „o economie orientată de la centru spre periferie nu se poate împăca cu un regim politic orientat invers (adică democratic, nota mea), de la periferie spre centru, de la voința națională spre aparatul de guvernare, cum cere democrația modernă”. O democrație incipientă s-a instaurat în România după Marea Unire, în urma reformei agrare (cea mai radicală din istoria europeană) și mai ales reformei electorale. Acesta, prin universalizarea dreptului de vot, a pus brusc și pe nepregătite masa țărănească în centrul vieții publice românești. Consecințele nu au fost fericite. În mare parte analfabetă, lipsită de educație civică, neorientată în trebuințele statului modern, țărănimea s-a dovedit imatură, ușor manipulabilă. Pe această bază s-a născut politicianismul, acea plagă ivită pe corpul tânăr al democrației noastre. Cei douăzeci de ani, câți numără perioada interbelică, nu au fost suficienți pentru a elimina această plagă.

A urmat regimul comunist, care ne-a adus, în sfârșit, „adevărata democrație” (nu-i așa?!), cea zisă socialistă, înlăturată de Revoluția din decembrie ’89, când, în lipsa unei clase sociale puternice, la conducerea țării s-a instalat o nouă oligarhie. Se aseamănă ea cu vechea oligarhie „burgheză”? Să vedem.

Vechea oligarhie era alcătuită din membri proveniți dintr-un singur partid, cel liberal, partidul „burgheziei”. Desigur, această oligarhie promova interesele sale de „clasă”, dar acestea nu se puteau realiza decât prin modernizarea României. Oligarhia „burgheză” s-a așezat astfel „în sensul” evoluției istorice a societății românești. Huiduielile istoriografiei „marxiste” nu pot anula rolul său „progresist” (ca să folosesc un termen „marxist”). În concluzie, oligarhia „burgheză” a practicat ceea ce am numi un „naționalism constructiv”.

Dacă vechea oligarhie românească a apărut dintr-o necesitate istorică, oligarhia postdecembristă a fost generată de jocurile oculte și aranjamentele unor indivizi grupați în diferite „clanuri”, pe baza unor interese comune. Din cele de mai sus, reiese că structura acestei oligarhii este mafiotă. Ea nu este nici „progresistă”, nici „naționalistă”, ci egoistă. Lupta ei politică se reduce la o „bătaie de cuvinte”, vrednică de pana lui Caragiale. Ea reușește, însă, inducerea în eroare, bulversarea societății românești, divizarea opiniei publice și manipularea cetățenilor României, conform principiului defunctului absolutism habsburgic: „Divide et impera”, adică „dezbină și stăpânește”. Este deviza oricărei guvernări oligarhice.

(fragment din cartea „De la Emineascu la zilele noastre”, Editura Concordia/ Editura Flacăra Roșie, 2012)