Corneliu Zelea Codreanu (născut în 13 septembrie 1899) a fost și continuă să fie un mit. Figura lui este înconjurată de o aură sacră care îl face intangibil. Datorită acestei aure, el se bucură de un fel de imunitate perpetuă. Simpla punere în discuție a personalității sale stârnește patimi. Timpul scurs de la moartea sa nu a așezat în spiritul românilor acea seninătate necesară oricărui demers ce urmărește o reevaluare a istoriei.

Este incontestabil că Zelea Codreanu a posedat acel har misterios căruia i se spune astăzi, cu un termen urât, „charismă”. Harul este acel spor de putere spirituală care îi înalță pe unii inși umani deasupra semenilor lor. Corneliu Zelea Codreanu a avut acest har ce l-a transformat într-o flacără care a pârjolit sufletele unei întregi generații, în perioada interbelică. Inovația pe care a adus-o în viața publică românească nu a fost de ordin teoretic, ci de ordin practic. Cu alte cuvinte, el nu s-a mulțumit să formuleze un crez, ci a dat un exemplu de trăire a unui crez. Dincolo de o doctrină legionară, Corneliu Zelea Codreanu a oferit un model existențial. Așa-zisa doctrină legionară este mai toată cuprinsă în cartea sa „Pentru legionari”, într-o broșură intitulată „Cărticica șefului de cuib” și în „Circularele” adresate legionarilor. Toate aceste scrieri cuprind mai ales reguli de conduită și precepte morale.

Punând accentul pe o trăire legionară, Codreanu a inițiat ce pe drept cuvânt s-a numit o revoluție morală a societății românești, având ca scop formarea unui „om nou”. În mare parte, mișcarea legionară a însemnat o încercare de a transpune în viață un model uman statornicit de o elită. De aceea, aderarea la mișcare a unor intelectuali tineri, de o mare anvergură (Mircea Eliade, Emil Cioran ș.a.), nu a fost întâmplătoare.

Judecat numai din această perspectivă, Zelea Codreanu ne apare ca un iluminat, un sfânt care a sfârșit ca martir. Acest portret idealizat nu ține seama de faptul că mișcarea legionară are două fețe. Ea a însemnat o revoluție care s-a petrecut înăuntrul sufletului românesc, dar și o acțiune politică. Tocmai această dublă față face din legionarism un paradox aparte în ciudata noastră istorie, un paradox care constă dintr-o imposibilă punere alături a crucii și pistolului. S-a spus că crimele legionare au apărut ca un răspuns la asasinatele ordonate de Carol al II-lea. Realitatea faptelor este cu totul alta. Scoțând pistolul și împușcându-l în plină stradă pe prefectul poliției din Iași, încă la începutul carierei sale, în 1924, tânărul licențiat în Drept, Corneliu Zelea Codreanu inaugura de fapt o metodă de luptă politică. El apărea în ipostaza romantică, a haiducului care face dreptate pe de-asupra legilor existente. În treacăt fie spus, imaginea haiducului care face singur legea, impunându-și propria sa voință împotriva ordinii de stat, este prezentă și azi în unele segmente ale mentalului colectiv românesc. Nu ducem lipsă nici de justițiarii care vor să facă dreptate cu forța.

S-a spus că mișcarea legionară a degenerat după moartea lui Codreanu, că ea și-a pierdut puritatea inițială. Este adevărat că dispariția Căpitanului a afectat mișcarea legionară, dar trebuie să recunoaștem că ea a avut de la început toate datele care au condus-o la finalul pe care îl cunoaștem. În exaltarea lor cvasi-mistică, legionarii au crezut sincer că ei nu ucideau, ci doar pedepseau. Crima a fost percepută ca un act de justiție și ca o datorie sfântă. Scurta lor guvernare din septembrie 1940 – ianuarie 1941 și masacrele săvârșite nu ne mai apar ca o anomalie, sau ca un exces scăpat de sub control, ci ca o urmare firească a unui mod de acțiune politică.

Inițiind o mișcare cu dublu caracter, spiritual și politic, Corneliu Zelea Codreanu a încercat imposibilul. Frumoasele idealuri de care era animat s-au scufundat în mlaștina acțiunii practice. Eșecul mișcării legionare se datorează propriilor sale erori și aceasta nu trebuie să uităm. Unii tineri de azi sunt atrași de figura stranie și impresionantă a Căpitanului. Istoria, însă, nu cere ca experiența lui să fie repetată. Calea tinerilor de azi este cea a rațiunii, lucidității și a muncii constructive în folosul lor și al țării de mâine.