Doi întemeietori ai unor mari religii și totodată a două lumi total diferite: lumea creștină și lumea islamică. Din nefericire, cele două lumi sunt ireconciliabile prin însăși natura lor. Din primele manifestări publice ale celor doi întemeietori, s-au conturat două poziții diametral opuse ale omului în lume și față de Dumnezeu.

Când apărea în mulțime, Iisus rostea cuvintele: „Pace vouă!”. Esența învățăturii lui se poate rezuma într-o frază repetată ca un îndemn la o conduită umană dorită de Dumnezeu: „Pace pe Pământ și între oameni bună învoire”. Și ca să fii plăcut lui Dumnezeu: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți!”. O religie a iubirii care s-a răspândit în lume prin „Puterea Cuvântului”, nu prin forță. Apostolii și ucenicii lui Iisus, prin credință, au dobândit un spor de putere, cu care au învins lumea păgână. Au suportat prigoana cu o seninătate angelică și au sfârșit ca martiri, asemenea lui Iisus care și-a iertat călăii spunând „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”. (Ce s-a întâmplat în perioada Cruciadelor au fost treburi lumești, în fapt expediții de jaf ale nobililor din Europa occidentală, neavând suport în învățătura lui Iisus)

În schimb, Mahomed a înlocuit puterea spirituală a cuvântului cu sabia. Extinderea islamului („islam” = „supunere”) poate fi considerată un fel de „Imperialism religios-militar”.

Mahomed (de fapt „Muhammad”) s-a născut la Mecca, în jurul anului 570. La 25 de ani se însoară cu Hedige, o văduvă bogată, în vârstă  de 40 de ani. Din anul 615, se retrage periodic într-o grotă de lângă Mecca, unde a început să aibă viziuni și revelații auditive. Cele mai multe din ele vor fi cuprinse în „Coran”(„quarr`a” = „a citi”), care va reprezenta cuvântul lui Dumnezeu, transmis de îngerul Gabriel profetului Muhammad. Acuzat de minciună și fals profet (pentru că nu făcea minuni!), Mahomed, împreună cu socrul său, Abu Bakr, fuge la Medina. Acest eveniment, numit hegira, întâmplat în anul 622, marchează debutul erei islamice și totodată al „metodei” prin care profetul plănuia răspândirea religiei sale: războiul. Medina adăpostea un număr considerabil de evrei. Mahomed poruncește masacrarea lor. În anul 631, în urma unei noi „revelații”, Mahomed ordonă credincioșilor săi: „Omorâți-i, oriunde i-ați afla pe politeiști… nu există alt Dumnezeu, în afara lui Allah, și Mahomed este trimisul său!”. Prin aceste cuvinte cu valoare de Testament, s-au pus bazele „Războiul Sfânt”, adică „Războiului Total și Permanent”, indispensabil ca întreaga lume să se convertească la monoteismul islamic. La moartea lui Mahomed, în anul 632, Abu Bakr, în calitate de „calif” („khalifa”, de la „khlf” = „a urma”), adică urmaș, șef religios și militar (păi așa au fost apostolii lui Iisus?), începe punerea în practică a „testamentului”. El fixează definitiv stăpânirea musulmană asupra Arabiei. Urmașul său, Umar, cucerește Siria, Egiptul și Mesopotamia, iar califii care îi urmează cuceresc Ierusalimul, Antiohia, Persia, Afganistanul și, spre Apus, Africa de nord, de unde vor trece Gibraltarul și, în anul 711, în Spania, în urma bătăliei de la Xeres, instituie Califatul de Cordoba. De aici, se îndreaptă spre Franța, dar sunt opriți de Charles Martel, în bătălia de la Poitiers, în anul 732.

În Răsărit a rămas Bizanțul Creștin. Îl vor distruge mult mai târziu alți „copii ai lui Allah”: turcii otomani, în anul 1453, când cuceresc mândra capitală a Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol, care devine Istanbul (însemnând „is tan polys”, „acesta-i orașul”). De aici, trecând peste Balcani, peste noi și peste Ungaria, țintind centrul Europei, „copii lui Allah” sunt înfrânți la asediul Vienei de regele polonez, Ian Sobyeski, în anul 1683, iar visul lor de a-i sili pe „necredincioși” să se închine dumnezeului lor s-a spulberat.

Oare pentru totdeauna? S-a schimbat structura lor sufletească? Nu au oare aceeași fervoare religioasă pe care le-a imprimat-o Profetul?

Vă întrebați, poate, de ce am scris acest text. De teamă! Mărturisesc cu jenă: mă tem de musulmani. Sunt într-o permanentă fierbere care îi face imprevizibili. Prin multele acte teroriste pe care le practică, dovedesc că ideea „Războiului Sfânt” n-a dispărut din mintea și planurile lor de perspectivă: un stat theocrat musulman universal.

Democrațiile occidentale sunt însă vulnerabile prin însăși natura lor. Sunt permisive, umanitariste, tolerante, asigură libertatea de mișcare, oamenii circulă fără opreliști etc. Nu sunt decât condiții favorabile pentru împlinirea planului musulman. Nu știu dacă Dumnezeul creștinilor, bun și milostiv, ne poate apăra de Allah al urii și lipsit de milă și îndurare…