Aceeași Mărie și cu aceeași pălărie. Același festival, aceleași căsuțe, aceeași lipsă de imaginație.

Avem un festival, avem mici întreprinzători care vin la acest eveniment susținându-l, avem arădeni care își doresc asemenea evenimente. De ce se merge pe aceeași placă stricată de atâția ani? De ce nu se construiește în jurul acestui festival, adăugând în fiecare an câte o chestie nouă, un concurs „cel mai bun vin”, „cea mai mare producție”, „cel mai bun costum tradițional al clientului”, concursuri în care participanții să ghicească ce fel de vin este. Idei sunt, nu e nevoie de vreo diplomă, nu ai nevoie de cursuri specializate.

Să nu vă gândiți că amplasarea căsuțelor la Festivalul Vinului are vreo logică. Adică că există o zonă cu mâncare, una cu degustări, una cu obiecte tradiționale de vânzare. Nu, nu sunt pe zone. Nu contează că locul unde se prăjesc cârnații, micii și cărnurile e lipit de o căsuță unde se servește vin.

Probabil, la un moment dat, aceste idei vor fi puse în practică iar atunci vom putea fi martori la fenomenul Moneasa de anul acesta, unde la Festivalul Clătitelor stațiunea a devenit neîncăpătoare datorită oamenilor veniți din alte zone.

Dar înainte de toate, înainte de a vorbi de „construirea” unui festival de la an la an, ar trebui să se înceapă cu singurul lucru care lipsește cu desăvârșire acum: respectul, respectul față de arădean de a nu-i mai servi un festival „obosit” doar pentru a-l bifa și respectul față de întreprinzătorii locali. Acești doi factori ar trebui să primeze în organizare.

„Orice om dacă-i cinstit, recunoaște că speră să aibă succes. E o ipocrizie să spui : domnule, nu mă interesează.. eu îmi văd de treaba mea. Nu, toată lumea vrea succes. Am observat însă, pe bază de experiență, că aceia care sunt obsedați de tema succesului de obicei ratează, sau chiar când îl au…sunt nefericiți.” (Andrei Pleșu)

Aceste festivaluri, de multe ori, îmbracă în straie de sărbătoare Aradul. De ce nu se mai schimbă garderoba? Se merge pe principiul că „dacă nu e stricat, atunci nu îl repara”? Doar o minte încuiată ar gândi așa. Haideți să facem doi pași în spate și să privim imaginea per ansamblu, să abordăm panoramic chestiunea. Am avut pretenții la Capitală, nu mai spunem care pentru că este arhicunoscut subiectul celor două ratări majestice, iar aceste festivaluri ar trebui să demonstreze celor care nu au vizitat Aradul ceea ce au pierdut… Ei? Și ce au pierdut? O glumă, un simulacru de festival. În esență, o rușine (personal, și aici îmi accept castanele, mă bucur că Aradul nu a prins Capitala, deoarece istoria m-a învățat că are obiceiul diabolic de a se repeta). Așa cum, în goana după succes a primarului, Ștrandul Neptun a murit (un loc pe care s-a construit an de an, dovadă fiind orădenii, timișorenii sau ungurii care veneau aici, până când și-a dat duhul în mandatul vizionarului), cred că așa ar fi murit și proiectele acceptate pentru Capitala Culturală Europeană.

Ce ne-a mai rămas acum sunt aceste festivaluri, copii indigo a unei organizări din anii ’90, ani în care învățam, ani în care încă se greșea, dar se greșea pentru că se experimenta, se dorea dezvoltare, era o sete de afirmare, de a pune Aradul pe hartă.

Acum nu se mai acceptă greșeli de acest gen. Avem una dintre cele mai mari viteze de internet din lume, așadar idei de se pot inspira cei care organizează evenimentului există la un click distanță.

Așa că, nu! Acesta nu este un festival, acesta este o tristă și umilitoare amintire a ceea ce am putea avea. Nucleul îl avem, arădenii și întreprinzătorii locali, atât doar că cei care trag linie sunt cei a căror interes este strict unul personal.

Pentru că am vorbit de amenajarea logică, una „smart” , după o simplă căutare pe Google, așa arată harta unui festival culinar. Aici se vede exemplul de cross merchandising și de implicare.

La noi însă… vedeți galeria foto: