joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Feredeu – Mănăstirea celor cinci suflete pe Drumul Crucii (REPORTAJ + GALERIE)

    de Special Arad | 14 septembrie 2014, 8:23 PM | Cultură | Recomandările editorilor | Şiria | Știri Arad

    0

    Atestată pentru prima dată acum aproape 215 ani, cu referiri la existența unui schit și a unui paraclis lângă un izvor cu apă făcătoare de minuni, Mănăstirea Feredeu se deschide ca un Paradis în mijlocul paradisului. Deși  geografic  este plasată aproape de centrul județului Arad, la răscrucea dintre câmpie și deal, într-o zonă populată și declarat creștină, chemările ei nu sunt pentru oricine.

    Am urcat la Feredeu într-o seară oarecare , fără însemnătate marcată în calendar…

    cel puțin nu în calendarul creștin. Coincidență sau nu, scriu astăzi 14 septembrie.  În fiecare  an în ziua de 14 septembrie este zi de pelerinaj pe drumul Mănăstirii, un drum ca o încercare chiar și pentru cei mai puternici dintre noi. Nu știu dacă păcatele sau neputința, o lege-deasupra-legilor, vina sau lenea ne lasă cât să ajungem , pe majoritatea, numai până la crucea 11. Cine merge mai departe are de urcat cea mai grea bucată de drum și, dacă biruie încercările și luptă cu propriile limite, va răsufla ușurat că, totuși, cerul nu este atât de departe. Singur, pe crestele Feredeului, nu te simți singur… Și poate că exact din cauza asta și urci: ca să nu (mai) fii singur în singurătatea meditației despre sine.
    M-am convins de asta în puținul timp pe care l-am stat acolo și in scurta conversație cu singurul suflet de om , un călugăr, care , din toate locurile pământului, a ales Feredeul de sus să-i fie casă. Sunt cinci suflete de toate care păstoresc Feredeul. Starețul Mănăstirii, părintele Ilarion și trei călugări au în grijă Biserica nouă, de la poalele dealului Feredeu. Este, la rigoarea lucrului mănăstiresc, locul cel mai aproape de cele lumești și de oameni și de aceea poate cel mai greu de ales ca și casă… Nu se înghesuie enoriașii să devină călugări.
    „Urcaţi  şi spuneţi-i lui Ioachim că părintele stareţ v-a trimis. Să vă lase să intraţi în Biserică” – a zis  călugărul de jos.

    Fratele Ioachim – în singurătatea populată cu lucruri ce poartă amprenta Divinității

    Este singurul care, odată ce a urcat drumul până la capăt, a simţit că omul ajunge la Dumnezeu numai dacă îl caută singur. Are grijă de Biserica veche şi de primele chilii şi are o faţă senină în ciuda sănătăţii sale şubrede. De sănătatea trupească vorbim aici pentru că, de cea sufletească ar fi blasfemic să o facem. Ne-a întâmpinat aproape în poarta locaşului şi aş vrea să cred că din bucuria de a vedea semeni şi nu de frica nemărturisită că am putea spurca locul. Prima secundă am avut senzaţia că l-am stânjenit. O femeie care-i întinde mâna, într-o zi oarecare şi la ora când el ar fi la rugăciunea de seară. Senzaţia s-a risipit repede şi, în dovada faptului că,  pentru el, o încă bătălie cu ispita nu se  pune, i-am  transmis că venim din partea părintelui Stareţ şi că-l rugăm să ne lase să intrăm şi, dacă nu e păcat, să facem nişte poze. N-a ezitat nicio secundă şi a zis da de parcă abia aştepta să împartă din harul locului cât mai mult şi pentru lume.

    De la intrare şi până la Biserica veche şerpuieşte o potecă îngustă, cu piatră.

    Te duce ascunsă de brazi ca să-ți amintească să cauți… în tine cel puțin… și să ajungi ostenit la căutarea ta chiar și scurtă, numărată în pași. În dreapta, brazii și în stânga, izvorul… deasupra, numai cerul pe care l-ai surprins la apus… ca și pe fratele Ioachim la rugăciunea de seară. La capătul potecii Biserica veche… de pe ultima piatră a potecii urci pe prima treaptă de la intrarea în Biserică. Un pas greu de făcut de păcătoși dar odată călcat simți că nu ești singur. Am intrat în biserică. O biserică mică dar imensă în comparație cu noi. Primele minute m-am așezat pe un scaun și ascultam povestea fratelui Ioachim… Ne-a spus că putem face poze… ne-a spus în zece cuvinte povestea lui de dinaintea Feredeului… Nu erau prea multe de povestit și poate a simțit că noi avem destul de cărat poveștile noastre și a tăcut. Ne-a lăsat să privim și să atingem icoanele și cărțile vechi… Să ne jucăm cu aparatul foto cu luminile apusului ce intrau în Biserică prin vitralii… Ne-a simțit apăsarea și a salvat momentul alegând să pară curios de aparatul foto. Vroia să rupă granița dintre oameni și el,  încercând să fie om. Am ieșit din Biserică și am văzut cana de la izvor. „Mergeți să beți apă.E de la izvor și e foarte bună.E curată.” Încă o dată ne-a simțit… nu frica, nici stânjenelea ci setea. Am băut apă și am zis mulțumesc… „Lui Dumnezeu, trebuie să-i mulțumim… e de la izvor’” a zis el frățește, poate puțin dojenitor.
    În fața Bisericii vechi s-a ridicat un altar mai încăpător pentru atunci când, măcar de sărbători, urcă să slujească mai mulți preoți și să se roage mai mulți păcătoși. Captivată de apusul care-și revărsa întunericul roșu-aprins pe vitraliile altarului exterior dar fără să-i  știu însemnătatea, am încercat să deschid ușile și să intru.„NU! Femeile nu au voie să calce înăuntru!” – am auzit în spatele meu.

    Câinele, pisica și smochinul…

    Nu am intrat… nici nu mai puteam clipi de spaimă… mă simțeam vinovată că i-am tulburat liniștea fratelui Ioachim și, poate, la rugăciunea de seară o să plătească și pentru păcatele mele. Am luat-o spre ieșire cu apăsare. „Să vă prezint cu cine sunt eu aici” am auzit iar, dar, de această dată, pe un ton aproape copilăresc… „Am o pisică și un câine… Pisici sunt mai multe, dar se ascund… Și am smochinul. Ați văzut smochinul?”
    Dacă nu ne-ar fi atras atenția, nu-l vedeam… sau poate îl vedeam dar nu știam ce este. Și totuși, cum ar fi un paradis fără smochin?  Smochinul Feredeului e la a doua poartă când intri și la prima  când ieși. Să-l cauți ca să-l găsești și să te hrănească numai dacă o meriți. La ieșire îți primești recompensa răsplata faptelor tale. Trudești pentru ea și te căiești. Nu știu cât ni s-a dat sau cât am luat… nu știu, pentru că nu toate darurile pot fi măsurate. Am plecat și ne-am întors la Biserica și la chiliile de la poale. Acolo unde părintele Stareț și ceilalți călugări ne așteptau. Am rămas cât să le mulțumim că ne-au primit și ne-am grăbit…

    „Să mai veniți pe la noi” – ne-a salutat starețul… ca invitație sau ca o chemare sau ca un mulțumesc.  Un rezumat al politeții.

    FOTO: Lucian Valeriu

    TEXT: Sasha Romanov

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    9 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.