În contextul în care globalizarea „înghite” tot mai mult teritoriu, reprezentanții Uniunii Europene, în speță Franța, ca țară reprezentativă, au pus la cale un soi de strategie de salvare a valorilor culturale care fac fiecare națiune unică. Aici intervine „excepția culturală”, concept pe care a încercat să-l elucideze joi după-masă, în Sala Studio, Corina Șuteu, manager cultural, fost Ministru al Culturii în 2016 în cadrul Guvernului „Cioloș”. Conferința „Excepția culturală sau de ce nu nu vrem ca Pinocchio să se înece” a făcut parte din festivalul de film documentar „fARAD”.

La ce se referă această „excepție culturală”? Corina Șuteu a explicat destul de clar că este un efort depus la nivel european, prin care se sprijină producțiile culturale a fiecărei țări, pentru a salva astfel identitatea fiecărei națiuni (referindu-ne aici la limbă, stil de viață etc.), ca aceste produse culturale să nu fie umbrite întru totul de producțiile americane, care devin omniprezente.

Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la „excepția culturală”, fostul ministru al Culturii a făcut mai întâi o prezentare scurtă a evoluției „industriilor culturale”, amintind de un tratat din anii 70 prin care miniștrii europeni au dat un semnal de alarmă, considerând adevărata cultură, cultura simbolică, că se afla într-un real pericol din cauza răspândirii „culturii maselor”. Astfel, europenii și-au impus atunci o strategie de salvare, însă care, după cum se observă, nu a mai fost adoptată, iar în anii următori, aceste „industrii culturale” (Șuteu a folosit îndeosebi filmele ca exemplu) au câștigat din ce în ce mai mult teren, ca într-un final am putea spune că au absorbit aproape întru totul cultura „elitelor”.

O cauză a acestui lucru, spunea Șuteu, e că se observase că dacă o țară vrea să se dezvolte cât mai mult, locuitorii acestei țări trebuie să aibă acces nelimitat la cultură: la biblioteci, la teatru, la cinematograf, toate clădirile de patrimoniu să fie conservate etc. Această atitudine de a oferi cultura tuturor oamenilor a coborât cultura de pe piedestalul elitelor către mase, dând astfel șansa „industriilor culturale” atât de temute să înflorească.

Toată această abordare intră, bineînțeles, sub ideea de „politici culturale”.

Merită amintit, de asemenea, și „rateul” țărilor vest-europene din anii 90, când, în momentul în care a căzut cortina de fier, acestea au presupus că nu este nevoie să impună niciun soi de strategie, căci ținând cont că regimul comunist a dispărut, acesta ar fi dispărut cu totul și din mentalul colectiv, iar democrația se va instala de la sine. Doar că, evident, căderea regimului nu a însemnat că s-a șters automat modul de gândire, iar lucrurile au evoluat nu tocmai în direcția dorită. La fel s-a întâmplat și la nivel cultural, căci după atât de mult timp cât cultura a fost o unealtă pentru propaganda comunistă, ulterior a rămas, inevitabil, contaminată. În acest sens, Șuteu a dat exemplu anumite instituții de „decontaminare culturală” care au tocmai acest rol de „curățare”. Problema este că acestea există într-un procent redus și că, în continuare, multe state europene sunt de aceeași părere că totul se va rezolva de la sine.

Cum a reușit stilul de viață american să se impună chiar atât de mult în Europa?

Potrivit Corinei Șuteu, totul are de-a face cu negocierile care au avut loc imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial, când printre condițiile impuse de SUA a fost și libera circulație a filmelor produse peste ocean. Astfel că, vizualizând tonele de filme americane care se proiectau în cinematografele europene, tuturor oamenilor li s-a imprimat inconștient acel „lifestyle”. „Eroii” copilăriei fiecăruia dintre noi au devenit astfel personajele din filme/desene animate americane, iar valorile autohtone au fost încet, încet uitate.

Dacă în trecut cultura era un element civilizator, iar apoi unul de democratizare, astăzi, cultura este atât de accesibilă – datorită, în mare parte, internetului – încât ea devine o banalitate. A devenit un element de consum. Primim pe bandă rulantă cărți (bestseller-uri) sau filme (blockbustere) și suntem deja învățați ce anume să ne placă, ce anume să ne dorim. Gândim și simțim uniform. Ne este ștearsă identitatea, devenind inconștient cópii, după cópii, după cópii. Așa cum a exemplificat Corina Șuteu foarte bine, dacă fotografiezi un grup de tineri pe stradă în București și compari acei tineri cu oricare alții din oricare altă capitală, nu poți să arăți cu degetul „Da, aceștia sunt din București”. Muzica pe care o ascultă, brandul hainelor pe care le poartă, telefoanele pe care le folosesc, toate sunt aceleași cu cele pe care le regăsim la nivel global. Bineînțeles că există excepții. Omogenizarea nu s-a produs întru totul, iar tocmai această frântură de originalitate locală se dorește conservată.

Noțiunea de „excepție culturală” s-a legitimizat între anii 1986 și 1994, Corina Șuteu aducând în discuție tratatul de liber schimb din Uruguay, unde cinematografia și audiovizualul au fost definite ca „servicii” și nu „bunuri comerciale”, astfel primind un avantaj. Mai apoi, în anii 2000, un important pas pentru salvarea producțiilor naționale a avut-o declarația UNESCO prin care „excepția culturală” a fost abordată prin termenul „diversitate culturală”.

Aspectul îngrijorător este însă lipsa unei strategii clare în multe țări din Europa pentru conservarea producțiilor naționale. Despre strategiile adoptate la nivelul României, Corina Șuteu a spus că ele practic nu există. Se pare că Franța este printre țările care luptă cel mai mult pentru conservarea producțiilor proprii, astfel că, de exemplu, la televizor au impus o difuzare care atinge un procent de 40%, pe când alte țări, de exemplu România, au doar 5%.

Dacă identitatea națională va reuși să fie conservată pe termen lung, sau dacă globalizarea va omorî cu totul orice urmă de unicitate, doar timpul o va putea demonstra…