Este secretul nostru, al tuturor, al imensei majorități.

Cristina, la fel ca noi și toți ceilalți, nu este cineva.

Este o tânără mămică care încearcă să răzbată, alături de soțul ei, tatăl celor doi copii, în lumea asta care se schimbă din ce în ce mai repede și, spre dezamăgirea idealiștilor incurabili, nu neapărat în bine și frumos.

Cu toate acestea, ea se ține tare, nu se lasă cu una cu două, crede sincer în realitatea viselor sale modeste și simple. Nu vrea mare lucru, doar o familie de care să se îngrijească, copii sănătoși și veseli, un bărbat pe care se poate bizui, nimic deosebit, nimic ieșit din comun.

Cristina însă nu știe sau dacă și-a dat seama nu vrea să accepte că lumea aceasta a noastră nu este gândită pentru oameni obișnuiți cu dorințe obișnuite.

Există prin părțile astea, în toate limbile, o întrebare care este de fapt o afirmație: Da’ tu cine ești?

Afirmația implicită este că ești un nimeni, adică cineva care trebuie să stea la locul lui, să nu emită pretenții, să nu aibă așteptări din partea celorlalți, mult mai importanți ca el sau ea.

Atunci când ea se prezintă cu copilul bolnav la urgențe nici prin cap nu-i trece dacă este cineva ori nu, este pur și simplu copleșită de grijă fără să-i treacă prin cap ideea că aceasta grijă, într-o societate în care corupția a ros tot, inclusiv sufletele noastre, este doar problema ei și eventual a celor care sunt foarte apropiați de ea.

Părinți, rude, prieteni,

Ceilalți, indiferent dacă sunt șoferi de taxi sau asistente medicale, nu au forța și curajul să împartă această grijă, nu au voie să compasioneze, au ei treburile lor mult mai importante, grave și toate aproape fără soluție.

Societatea aceasta a și elaborat sloganurile care se impun în astfel de cazuri, unele chiar vulgare și agresive prin prostia lor implicită. E vorba de expresii de genul vezi să nu plâng de grija ta sau altele care indică importanța grijilor mele față de cele ale celuilalt, mergând până la acea oroare care pomenește – acum după 8 Martie când toată lumea trimite felicitări și buchete de flori la toate femeile posibile și imaginabile e bine să ne amintim și de partea goală a paharului în care punem ghioceii – de mama ta care plânge și care nu este mama mea.

Într-o astfel de societate compasiunea, mimată, să ne înțelegem, este condiționată de statutul tău așa cum este receptat acesta de cei cu care vii în contact, de cei la care apelezi într-o problemă sau alta.

Sunt lucruri cunoscute pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri.

531947_10200564944237364_1661298019_n

Dacă ești cineva nu vii așa pe nepusă masă. Nu vii oricum ca oricine.

Vestea venirii tale este anunțată, cineva dă un telefon, altcineva vorbește cu cel sau cei care te vor primi indiferent unde sau de ce te-ai duce.

Chiar dacă e o urgență medicală sau cu atât mai mult, înainte „dai un telefon” acolo unde știi tu că trebuie.

Mai de mult, pe vremea când făceam și eu muncă de teren aproape zilnic, un polițist-șef binevoitor cu presarii mi-a dat numărul său de telefon la care să-l apelez în caz că aș avea probleme cu polițiștii de la circulație: Da’ să mă suni înainte ca ăla să-ți facă procesul verbal că după nu se mai poate face nimic. Intră în sistem și nu mai pot interveni.

În general vorbind, tot românul, indiferent de apartenența etnică, are în memoria smart-ului său câteva numere la care apelează în caz de…

Cu cât ai mai multe astfel de numere cu atât mai mult esti sau mai precis te poti pretinde a fi cineva.

Revenind la Cristina Rusu, din câte mi-am dat seama, ea nu are pretenția să fie cineva, se mulțumește cu faptul ca este Cristina Rusu, soția fotbalistului care acum, în prag de retragere s-a apucat să facă o școală de fotbal pentru puștanii talentați și doritori de pe aici.

Nu au probleme materiale deosebite, dar nici nu fac parte din categoria nababilor de tip nou, cei care umblă doar în SUV-uri, fac concedii în Dubai și pun gresie și faianță și în casa câinelui din curte.

Cristina nu este și, din câte se pare, nici nu vrea să fie cineva, nu a apelat la cunoștințe și relații, considerând că starea copilului său este un motiv îndestulător pentru ca cei din spital să acționeze așa cum le cere, dincolo de bunul simt și spiritul de solidaritate umană, profesia, vestitul jurământ hipocratic, unul dintre cele mai vechi regulamente, dacă nu cel mai vechi, care reglementează exercitarea unei profesii.

Poate că a fost mai nervoasă, poate că a fost târziu, poate ca asistentele erau obosite și se gândeau că e sfârșit de săptămână, toate astea însă nu explică nimic în acest caz.

Dacă un medic sau asistent-asistentă medicală nu știe că nu există în meseria lor nimic mai urgent și mai important decât liniștirea unei mame îngrijorate de starea copilului său înseamnă că și-au luat diploma pe degeaba, că de fapt taie frunze la câini în loc să-și exercite meseria pe care au ales-o.

spital_12035300

Scrisoarea Cristinei a apărut luni, marți câteva zeci de mămici, majoritatea pățite si profund nemulțumite de cum se desfășoară actul medical prin spitalele arădene, s-au adunat în fața Spitalului Județean, mai mult să atragă atenția presei și a autorităților asupra acestei situații intolerabile.

N-a venit nici una cu SUV, nu părea nici una ca are slujnică sau grădinar acasă, erau majoritatea dintre ele asemănătoare cu Cristina, tinere obișnuite, unele cu copilul în brațe sau în cărucior, îngrijorate și revoltate de modul în care au fost tratate.

Iar atunci când directorul Spitalului, doctorița Crișan, a coborât la ele și le-a invitat înăuntru să stea de vorbă, fața lor s-a luminat dintr-o dată, toate împreună au început să se simtă cineva.

De fapt, au fost și până atunci, fiecare în parte, chiar dacă sistemul n-are ochi pentru ele…

E. Nola, 9 martie 2017, 8:28 AM