Se discută mult de o vreme de corupție.

Ieșirea prematură a echipei naționale – am ieșit primii! – de la Campionatul European de Fotbal a venit ca o lovitură în moalele capului chiar și pentru cei mai înfocați susținători ai valorilor neaoșe și tradiționale, acel tezaur de folclor și obiceiuri care, spre deosebire de alte neamuri, se pare, ne individualizează și ne ridică deasupra nereușitelor seculare.

Se vorbește de lene, de hoție, de neseriozitate, până la urmă se ajunge și la corupție, iar de acolo direct la DNA, o încercare de transplant de ADN, cine știe!

Se nasc vorbe memorabile care până la urmă dovedesc și ele superioritatea spirituală, ironia înțeleaptă care ne ridică din nou peste neamurile vecine simpluțe și lipsite de umor.

Toate acestea până la urmă îți fac efectul, rezultatul final nu mai este atât de tragic, sigur, avem metehnele noastre, dar n-avem de ce să ne ascundem sau să ne rușinăm de ceilalți, dimpotrivă, spre deosebire de ei noi măcar ne privim cu o veselie, e drept, câteodată cam nervoasă, învățată bine în lungile secole de oprimare și nedreptăți flagrante.

Se vorbește mai puțin sau deloc de impostură. Poate pentru că noțiunea pare mai esoterică, prea intelectualizată, oarecum prea rafinată pentru sensibilitatea comună care vede peste tot înșelăciuni, furturi și minciuni trâmbițate ca mari adevăruri pe toate canalele și suprafețele online, mai nou un fel de ziduri ale plângerii vesele a nenorocirilor noastre îmbrăcate în flori, imagini kitsch cu pisicuțe și câini, adevărații și, se pare, singurii prieteni adevărați ai omului.

Și cu toate acestea impostura, ca noțiune și realitate, definește foarte exact starea în care ne aflăm, indicând astfel și modalitatea terapeutică a depășirii situației.

Ce înseamnă impostura, cine este impostor și care sunt efectele imposturii?

Cât se poate de simplu: impostura este atunci când pretinzi altfel decât este. Sau ești. Asta pentru că ea, impostura, spre deosebire de alte simptome, începe cu individul și se reîntoarce la individ. Acesta ca impostor este cineva care se pretinde a fi altcineva. Fiind un om obișnuit, fără talente și aptitudini ieșite din comun, el pretinde că e cineva ieșit din comun cu aptitudini mult peste ceilalți, nevoiașa masă a banalilor, a plebei, a turmei, a oamenilor de toată ziua bună ziua.

Iordănescu se crede mare antrenor în timp ce nu a demonstrat niciodată asta, echipele sale fiind contrucția altora, în cazul generației de aur a lui Lucescu și Jenei. Lucescu, cel care nu mai antrenează de decenii în România fiind un argument absolut: într-o lume de impostori, autenticul, cel adevărat nu are stare, nu e tolerat, fiind sacrificat dacă insistă așa cum dovedește povestea de bază a creștinismului, o cultură născută tocmai pe respingerea imposturii, promovarea autenticității modeste, serioase și nepretențioase.

Iliescu a avut neobrăzarea să se ipostazieze în salvator al neamului, cei care au crescut în umbra sa i-au urmat exemplul, politica românească colcăind de indivizi care se declară excepționali, fără pereche, stând și perorând, precum cocoșul nebun, pe o grămadă de gunoaie produse de alții.

Asta explică și lipsa continuității, fenomenul aberant că totul trebuie luat mereu de la capăt, nimeni nu poate continua efortul predecesorului. Ce s-a făcut înainte nu e bun, iată, vin eu și voi face ordine, voi rezolva problemele, voi construi în final viitorul luminos al nației. Nu se poate continua pentru că nu este ce, și nu se poate pentru că cel nou este la fel de impostor ca cel de dinainte, cel pe care tocmai l-a schimbat.

La vârf, în organismele naționale de toate felurile, fie că sunt guvernamentale, artistice, economice, financiare, cultivă birocrația excesivă, haosul organizat. Este ca un zid de apărare a imposturii, să nu știe neamul prost ce se întâmplă în culisele puterii, să nu cumva să-și dea seama că nu se întâmplă de fapt nimic, nimic care să fie favorabil lui și celor ca el.

Dar cel mai bine se simte impostura în provincie.

Fără teamă de ecou, nestingherită de elita profesională de la centru, fără opoziție cât de cât, manifestarea imposturii în provincie devine nu de puține ori aproape orgiacă.

Baronii, o sintagmă ciudată pentru o nație fără nobilime de tip occidental, abia ieșită din comunism, reprezintă de fapt maeștrii de ceremonii, adevărații sacerdoți ai imposturii.

Îmbogățiți ilicit, cu largul concurs al noii clase politice care îi parazitează, baronii sunt fără excepție foștii băieți de aur ai serviciilor secrete ceaușiste, gregari în incultura lor crasă, obraznici și agresivi în conștiința lor că sunt privilegiații unei situații în care regula este impostura.

Un Becali ajuns rubrică de umor în The Guardian, un actor pantomim ajuns să descopere sufletul profund al nației, un slugoi de la curtea Elenei Ceaușescu care se pretindea tribun al neamului, nemaivorbind de analfabetul de la Cluj care a reușit să înalțe în timpul lungului său pontificat de primar probabil cea mai aberantă statuie din istoria artei monumentale.

De Arad nu voi vorbi acum. Am vorbit destul mai înainte și voi vorbi, în mod sigur, și în viitor. Dar liniștiți-vă, de câțiva ani încoace dăm lecții de impostură celorlalți…

Vom ieși din nou primii, nu vă impacientați!