Enola Day: Cine a furat revoluția română?

    de E. Nola | 22 decembrie 2016, 9:24 AM | Opinii | Topic special

    9

    În 1989, 21 Decembrie era joi.

    Era o zi de iarnă care se mințea pe sine, la fel cum făceam și mulți dintre noi, cu temperaturi de aprilie, îmbiind caișii să înflorească de parcă s-ar apropia Paștele.

    Deși Crăciunul oficial nu exista, toată lumea se pregătea, Ziridava se umplea de cu dimineața cu oameni care căutau ceva cu care să ofere un strop de bucurie într-o lume în care sentimentele directe, firești erau considerate subversive, deci periculoase.

    Nu mințeam pentru că era obligatoriu, mințeam ca să avem puterea de a rezista.

    Unii chiar ajungeau să creadă în aceste minciuni, era mult mai ușor decât să-ți spui dimineața în oglindă: ești un laș, o gânganie fără șira spinării, gata să mori înainte de a fi trăit.

    Alții, mai filozofi – filozofia era materie obligatorie de examen! – o luau mai pe ocolite: nu e nimic deosebit, dictaturi au existat de când e lumea, vor exista și în viitor, dacă ai acest ghinion să trăiești într-o dictatură, trebuie să te descurci.

    Poate fi și asta un scop în viață!

    21-decembrie-1989

    Cei mai mulți însă ocoleau oglinda, până și pe cea din vestiarele comune din marile întreprinderi, acolo unde nu te duceai să muncești, ci să te bagi în rând, să stai la coadă, să te faci că ești ca ceilalți, nimic deosebit, un salariu sigur, un apartament pe care să-l aștepți jumătate de viață, ca în cealaltă jumătate să-ți aștepți Dacia 1300. Eventual, combi!

    Era cel mai bine așa, să uiți să gândești, să nu te agiti nici cu sentimentele prea mult, să uiți că ești și tu o lume în sine, să n-ai năzuințe și idealuri, oricum nu peste cele prevăzute în carnetul de membru sau în fișa postului.

    În rest, într-adevăr, nu era nimic deosebit.

    Puturoșii erau puturoși, obraznicii obraznici, mamele, mame și tații, tați. Fotbaliștii jucau fotbal, zidarii ridicau ziduri, iar profesorii intrau la ore de fiecare data când suna clopoțelul.

    Da, mai erau și clopoței pe atunci.

    Secretarii de partid puteau fi omenoși, iar instalatorul crunt ca o zi de luni, ziua în care începeai totul de la capăt.

    Tinerii erau tineri și aveau vise, speranțe chiar.

    arad-revolutia-pe-care-am-uitat-o-18382631

    Se visau oameni importanți și influenți cam ca și cei de azi, numai că după o vreme aflau că asta nu depinde doar de ei. Și nu depinde nici de ceilalți, familie, părinți, prieteni și dușmani, ci de organizație.

    Organizația era peste tot și peste toate.

    De șoimi, de pioneri, de uteciști, sindicat, iar în vârf, acolo unde ajungeau cei mai buni, partidul.

    Unic, omnipotent și omniscient.

    Nimic deosebit din nou, spun cu răbdare, citind tonele de reflecții care curg obligatoriu în aceste zile despre Decembrie 1989.

    Nu există societate perfectă, știm asta cam de vreo trei secole, mai precis de când Leibniz, în optimismul său raționalist incurabil, a stabilit că lumea în care trăim este cea mai bună dintre cele posibile.

    Și tot cam de atunci, la o distanță cel mult de jumătate de secol, am aflat de la VoltaireLeibniz poate că e tare de tot la calculul infinitezimal, însă logica n-are treabă cu societatea, sofismul cu cea mai bună dintre cele posibile trebuie sfărâmat prin acceptarea ideii că societatea este într-o continuă schimbare, iar dacă schimbarea e spre binele celor care o compun, asta se numește progres.

    Desigur, și înainte de 1989 știam toate astea, în fond filozofia era disciplină obligatorie la liceu, numai că, în afara faptului că le puteam cita savant în discuții, n-aveau nici o altă semnificație.

    piata-romana-decembrie-1989-foto-agarici-ziaristi-online

    Ajuns aici, stau și mă gândesc, oare cum aș putea să-i conving pe tinerii care nu au trăit în comunism, dar au preluat ideile părinților lor cu privire la „înainte a fost mai bine”, cum să-i fac să înțeleagă că pentru cei în vârstă înainte e întotdeauna mai bine, în timp ce pentru cei tineri binele este situat de cele mai multe ori în viitor.

    Cum e posibil ca binele să devină prezent?, iată întrebarea la care ar trebui să căutăm răspunsul cu toții, aceasta fiind de fapt marea întrebare la care caută omenirea răspunsul de peste două sute de ani.

    Astfel definim și răul în accepțiunea sa modernă: interzicerea căutării binelui în prezent.

    Dacă societatea tradițională creștină așeza binele în trecutul mitic, așteptând Judecata de Apoi, comuniștii, mai exact toți căutătorii societății milenare perfecte, toate însăilările utopice, fie de dreapta – naționaliste, fundamentalist-religioase, precum în zilele noastre musulmanii fanatici –, fie ziditorii lui Manole a Iepocii de Aur – proiectau binele în viitor, interzicând în prezent contestarea stării de lucruri și fapte.

    Cam asta este! Poate nițel abstract, dar pentru tinerii de astăzi, excedați de avalanșa de idei contradictorii, vulgar amăgitoare, acesta ar fi răspunsul meu: da, libertatea de a căuta binele în prezent, fericirea fiecăruia, cum se formulează în legea fundamentală americană, este condiția primă, sine qua non, ca s-o dăm nițel în prețiozitate filozofică, a condiției umane autentice.

    Invocarea libertății de către protestatarii regimurilor totalitare, fundamentaliste, dictatoriale nu este retorică!

    morti-revolutie-decembrie-1989-1

    Victimele revoluțiilor ratate murind cu strigătul „Vom muri, dar vom fi liberi!”, nu reprezintă o figură de stil!

    Este adevărat, libertatea este dimensiunea fundamentală a personalității mature, nu a copilului sau a bătrânului care nu-și mai poartă singur de grijă, tot așa: societățile care nu valorizează libertatea sunt sau imberbe, infantile sau îmbătrânite, ajunse la senectute, cu un picior în groapă.

    Siguranța materială, confortul, bunăstarea si distracția asigurată de alții sunt deziderate pentru copii și bătrâni debili, maturul, aflat la apogeul puterii sale vitale, nu dorește decât libertate.

    Să-și poată atinge țelurile, să facă cum crede el de cuviință, să-și realizeze visele!

    O societate infantilizată nu vrea libertate, nici una care e pe moarte!

    Da, cred că societatea românească din 1989, cel puțin partea cea mai matură a ei, dorea înainte de toate libertate. Iar pentru asta s-a revoltat atunci când împrejurările au devenit favorabile.

    Nimeni nu se duce la abator de dragul libertății, dar se duce și la capătul pământului atunci când se întrezărește cea mai mică șansă a ei.

    Pentru asta au riscat cei care au ieșit în fața TAB-urilor, pentru asta au rămas în noaptea de 21/22 Decembrie cei cincizeci din Arad în piața din fața Primăriei.

    08870db64578131c0f041bb28b296d6f

    Revoluția aceea nu ne-a fost furată nouă, ci tocmai acelora care și-au riscat viețile, puțini, mulți, nu prea contează, ceea ce contează este că nu le-a fost furată de Iliescu, Brucan, Voiculescu, Măgureanu, Petre Roman sau ceilalți ca ei, ci de noi, de cei mulți, de cei care, crezând că am învins dacă nu mai trebuie să stăm la coadă, am dat în mintea copiilor, ne-am lăsat infantilizați de către eternii pescuitori în apele tulburi ale revoltelor umane.

    În 1989, 22 Decembrie a căzut Vineri.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Oare acum ne-am deșteptat, măcar un pic? Poate, ideatic – nu și acțional. Cred însă că nu suntem lăsați să ne deșteptăm. Când ridicăm capul, fie ni se dă laudanum, fie ni se dă cu măciuca în cap. De cine? Fiecare crede că de altcineva. De aceea nu este un consens reacțional și energiile ni se disipă în nonsensuri. Nu mai avem nicio scăpare, suntem condamnați, individual și colectiv. Nici măcar rezistență prin cultură, prin fugă în munți sau prin haz de necaz nu mai facem.

      +4 voturi
      +1
      -1
    2. Baroane, de Tudor Arghezi

      „Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

      Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

      Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială.

      Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

      Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

      I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

      Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?

      Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

      Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi!

      +1 voturi
      +1
      -1
    3. O radiografie rece si precisa ca si bisturiul unui chirurg. In optimismul meu cred totusi, aleg sa cred asta , ca suntem inca in perioada maturizarii noastre si ca vocile tot mai dese si mai multe care se aud se vor uni intr-un vuiet si ne vom cere libertatea si noi la randul nostru ca si bunicii, parintii si fratii nostri acum 27 de ani .

      Pana la urma vine ea si ziua de vineri …

      Ps. Un alt editorial excelent scris de dvs. Sper ca ziua in care nu o sa va mai pot citi gandurile sa fie cat mai indepartata

      +5 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Dan Proca

    6 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad