Cine să nu fi auzit de Bace Toghiere! E mai mult decât un personaj, e un brand cu acte-n regulă al regiunii Crișana, apare în ziare, reviste și cărți, la radio și la TV, sau chiar pe o răchie personalizată. Putem vorbi ore întregi despre el și tot ar mai rămâne ceva de spus. Dar câți îl cunosc, oare, pe acel om minunat care se află în spatele acestui personaj simpatic, care ne cinstește tradițiile populare din zona Aradului cu atât entuziasm? Joi seară ne-am convins definitiv că îl cunosc și-l iubesc foarte mulți. În prezența a peste 100 de persoane, în sala Milenium Garden (fosta Casă Pușkin), părintele Hodrea și-a luat straiele populare, clopul pe cap, și-a devenit în văzul tuturor îndrăgitul Bace, cu ocazia lansării a două dintre cele mai noi cărți ale sale: „Cujetările lu’ Bace Toghiere” și „Sărărița cu piper”.

Jovial, carismatic, cu o vervă admirabilă și o spontaneitate fermecătoare, părintele diacon dr. Gheorghe Hodrea este o sursă inepuizabilă de povești hazlii, scrise într-un dialect local, în „toghierisme”, după cum foarte bine menționa istoricul Horia Truță, cel care a prezentat publicului cele două volume, alături de profesorul universitar Anton Ilica (cei doi fiind, totodată, autorii prefețelor) și Ioan Kett Groza (ilustratorul acestor două cărți). Alături de „Bace Toghiere” a fost și părintele Ioan Pagubă, profesoara Floare R. Cândea (moderatoarea serii), profesorul Virgiliu Bradin, Baci Ghiuri Hamfău de la Macea și alpinistul Ovidiu Cismaș, cel care a adus steagul cu brand-ul „Bace Toghiere” pe vârful Chimborazo (6310 metri) din Ecuador.

„În creația sa literară, Gheorghe Hodrea a preluat viguros o tradiție mai veche, a umorului și graiului din părțile Aradului, cu vorbe și accent distinct care îi dau farmec”, spunea istoricul Horia Truță, precizând despre Bace Toghiere că e un fel de Diogene, Blegia bănățeanul al lui Victor Vlad Delamarina, Nastratin Hogea, Tartarin sau Păcală mai neaoș, mai „al nostru”, care-și dă cu părerea despre toate, prezentând demascator atât înțelepciunea, cât și prostia omenească.

La finalul lansării, părintele Hodrea a ținut să mulțumească pentru prezență tuturor celor din sală, plimbându-se printre mese și menționându-i pe fiecare la microfon, iar asta, spunea el, pentru ca oamenii să se cunoască între ei, având intenția de a crea o atmosferă cât mai prietenească. Ceea ce a și reușit. În special după ospățul țărănesc cu pită, clisă, cârnaț, brânză, ridichi și ceapă, după care țuică de casă și vin roșu de la Miniș, fiecare cum și cât a dorit să servească și cum nu a reușit să-și pună pofta-n cui.

Despre ceea ce îl determină să scrie, părintele a spus că poveștile sale sunt un omagiu vremurilor trecute, „atunci când toate parcă erau mai curate, mai cinstite, mai drepte, când oamenii trăiau mult mai liniștiți. Am făcut asta în toate scrierile mele, desigur, punctând ici și colo aspecte și din viața orașului. Am făcut acest demers, fiind încredințat că încă mai sunt câteva generații care și acum își aduc aminte cu nostalgie de anii tinereții și nu vor putea uita niciodată gustul pitei cu unsoare, presărată cu ceapă, cu piparcă râșnită deasupra, o leacă de sare și o leacă de piper. Pe de altă parte, demersul meu de a scrie în grai popular ține de intenția mea de a scoate la lumină atâtea cuvinte vechi și frumoase care, din păcate, sunt pe cale de dispariție. Nu știu de ce ne e rușine să vorbim în graiul pe care l-am auzit acasă. Nu doar că nu vorbim în public așa, am ajuns să nu mai vorbim așa nici acasă”.

Ultimele statistici efectuate la fața locului arată, în schimb, că graiul sătesc din zona Aradului nu e deloc pe cale de dispariție, ci – din contră – pe cale de (re)apariție.

În încheiere, nu ne mai rămâne decât să-l cităm tot pe Bace Toghiere: „Nu uitaț! Viața-i frumoasă da-i scurtă, așe că ascultaț’ și veghieț’!”