Au trecut două săptămâni de la oribilul accident de la Mândruloc în care și-a pierdut viața tânărul de numai 18 ani, Mădălin Mihalescu, iar Aradul părea că a trecut mai departe, așa cum o face de atâtea ori, aruncând tragedia deoparte și uitând-o. Spunem părea pentru că Mădălin, de acolo de sus, ne-a trimis deunăzi un semn și ne-a invitat parcă să povestim ceea ce s-a întâmplat în această vară – cu câteva luni înaintea nenorocirii – care obligă la „nemurirea” lui în ochii întregii comunități din Arad. De fapt, cunoscând intensitatea poveștii de mai jos, anul 2016 a aduce Aradului nu o poveste, ci o legendă, o legendă contemporană…

Durerea pricinuită de plecarea în Cer a acestui tânăr a îndoliat întreaga comunitate, mai ales Covăsînțul lui natal, dar groaznicul accident a străbătut zeci de kilometri, chiar sute, acaparând total Aradul pentru câteva zile. Doar pentru câteva zile. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, orașul a trecut mai departe pentru că așa e natura lucrurilor, toate întâmplându-se pe repede înainte. E în natura umană să încerci să scapi repede de tragedii, dureri și tristeți, și să încerci să le înlocuiești cât mai repede cu putință. Totuși, când au loc asemenea tragedii, sufletul nostru are un mic moment de respiro și este și el băgat în seamă. Lucrurile materiale, parcă devin mai puțin importante atunci când suntem puși în fața unor asemenea întâmplări cutremurătoare. Mâhnirea ajunge să ne închirieze sufletul pentru ceva vreme dar apoi pragmatismul și rațiunea care ne ajută în funcționarea la parametrii normali intră în joc și începem să uităm. Și uităm repede, uneori prea repede… incredibil de repede.

Acum… de ieri de când am aflat și ne-am încărcat nu doar de emoție, sentimentele fiind intense și de nedescris, nu mai avem cum să uităm. Și cu convingere o spunem, Aradul, întreg Aradul, nu mai are cum să uite. Mădălin a trimis nu un semn, ne-a trimis de acolo, de sus, povestea lui, legenda lui, drumul crucii lui spre acolo unde e acum.

(Drumul de la Arad spre munții Codru Moma este la fel cum îl știți, prost și care, parcă, te îndeamnă să te întorci. Plecaserăm însă la drum, așa cum o să o facem permanent de ieri începând, pentru  a vedea cu ochii noștri cum se schimbă Aradul. Să scriem cum se schimbă Aradul, să discutăm cu cât mai mulți arădeni. Ne-am oprit în aproape fiecare localitate și am adunat multe informații. O să le regăsiți în paginile Specialului. Dar până atunci… să ne întoarcem la Poveste)

La  Comănești, oprindu-ne la la o țigară la capătul satului, după-amiaza și privind înspre munți, spre vârfurile acestora, am fost întrerupți brusc de o femeie în vârstă, ieșită să măture la stradă și pe care, absorbiți de frumusețea înălțimilor, nici nu am observat-o:

„Ce faceț, ficiori, p-aci?”. I-am răspuns imediat, zâmbind: „Tanti, suntem în trecere, ne-am oprit să facem niște fotografii”. „Apăi… faceț, faceț, că mândrețuri ca aci nu pre vidieț voi pân multe locuri, da’ țara asta îi chiară mândră tare”… ne-a spus bătrânica. Simțindu-i imediat patriotismul local, am insistat: „Tanti, știm că e atât de bine ca în fiecare dimineață să te trezești cu munții înaintea ochilor…”. „Dragii lu’ maica, nu iestă ceva mai mândru. Pare că di-acoale dîn munț să uită la noi, Dumniezău’ nost. Nu m-aș duce în veci de-aci… numa’ când m-o chiema Tatăl Ceresc la iel” . Nu mai era nimic de spus… și totuși, clar, oprirea noastră nu a fost decisă de noi… Chiar înainte de a urca în mașină pentru  ne continua drumul, băbuța ne-a „aruncat” o propoziție care, până la urmă, ne-a dat și adevăratul scop al periplului nostru în județ: „Maică, dacă mereț încoale, cătă Hășmaș, întrebaț pă careva, că aceia știu mai bine, io am auzât așa numa, die pă la alțîî… Pă vârfu’ Pleșu or cărat astă-vară o cruce șî îi pusă. Io n-oi mai ajunge niciodată la ie. Mai mulț bărbaț or fost, da’ unu’ dintre ii o murit die câtieva săptămâni. Era tânăr… sărăcu’, Doamnie iartă-l”...

(De aici încolo, interlocutorii noștri, cu care am discutat pentru a pune lucrurile cap la cap, nu-și mai au locul și, în consecință, nici nu-i vom mai aminti pentru că aceasta este povestea lui Mădălin și a celor 18 bărbați cu crucea).

Băiatul acela din Covăsînț a fost acolo, cel care a murit acum puțină vreme… săracul cum a murit în accidentul acela oribil, am aflat imediat ce am intrat la birtul de Hășmaș. Mădălin a fost unul dintre cei 18 bărbați care a pus umărul din greu la căratul unei cruci imense din lemn până sus, pe vârful Pleșu, la 1112 metri altitudine. S-a întâmplat în vară, în luna august. La câteva luni după această adevărată faptă de om mare, Mădălin a murit în accidentul de la Mândruloc.

În timp ce purtam discuțiile cu sătenii aveam un sentiment de vinovăție. Ca jurnaliști… nu ne-am făcut treaba. Dacă ne-am fi făcut-o, am fi scris de acțiunea celor 18 bărbați, am fi vorbit cu ei, am fi aflat motivele pentru care au ales să poarte crucea pe proprii lor umeri, cu eforturi extreme, pentru a o urca acolo sus. Mai mult ca sigur… am fi vorbit și cu Mădălin. Dar, suntem oameni cu toții și suntem supuși greșelii.

Pe Vârful Pleșu este o cruce. O cruce grea, legătura lui Mădălin nu doar cu cei 17 bărbați împreună cu care a cărat-o în spate, ci cu o întreagă comunitate. Ea, crucea, aparține acum Aradului, Munților Codru Moma, dar, fără să supărăm pe cineva, e mai mult a lui Mădălin, tânărul care și-a dus crucea nu la 33 de ani… ci la 18.

Drumul Crucii spre vârful Pleșu este Povestea celor 18. Legenda e a tuturor.

Fotografiile au fost realizate de unul dintre bărbații care au urcat crucea pe munte. Nu a dorit să îi fie publicat numele