E un lucru bine știut că secolul XXI este o perioadă a reciclării tuturor creațiilor din trecut. În ultimii ani, treaba s-a resimțit în toate artele. Cantități industriale de filme vechi au fost reluate, trecute printr-un „blender” și apoi li s-a lipit pe afiș cuvântul „premieră”. Melodii vechi au fost trecute prin mixere și, voilà, piesă nouă!

Era de așteptat, așadar, ca și la Festivalul de Teatru Nou să se întâmple același fenomen. Însă cu teatrul e cumva altfel. Parcă merge. Păstrezi ideea de bază și o aduci în zilele noastre. În definitiv, timpurile se schimbă, năravurile ba. Multe piese s-au dovedit ca având foarte mare succes, folosind formula aceasta (de exemplu „Ivonna, principesa Burgundiei”, „Prometeu înlănțuit”…).

Acesta nu a fost cazul piesei Teatrului Național București, Distopie.Shakespeare.Remix, jucată ieri seară pe scena Sălii Mari a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”! Deși modul de abordare a fost inedit: adaptarea tragediei shakespeariene „Regele Lear” într-un joc de strategie, specific celor jucate de puștii de liceu, online. Trebuie să recunosc, structurarea actelor sub formă de nivele, naratorul sub formă de entitate digitală care stabilește Gameplay-ul…totul sună extrem de original. Iar dacă nu ai fost acolo, în public, ai tinde să crezi că e o idee genială.

Dar pe viu nu a mers. Nu poți să te bazezi doar pe faptul că ai un titlu „badass” care conține trei cuvinte mega-atractive, să ai un „schelet” interesant pe care să-ți clădești acțiunea, iar pe urmă să ți se rupă dacă micuțul tău experiment „artistic” are vreun sens sau nu.

Regizoarea Catinca Drăgănescu a creat un scenariu personal prin care războiala dintre personaje, în numele puterii, s-a prezentat ba sub forma unor confruntări politice televizate, ba sub forma unor runde de box, ba sub forma unor discursuri parcă extrase dintr-o biserică sectantă, Hallelujah! Dar actorii și-au zbierat replicile cu atâta falsitate, încât cădeau în ridicol.

Dacă tot te decizi să riști să-l bagi în „blender” pe maestrul Shakespeare, găsește măcar niște actori iluștri care să interpreteze replicile alea afurisite din străfundul ființei lor. Să se vadă că trăiesc din tot sufletul piesa. Nu poți recita artificial, cu vocea cucoanei bogate din Hunger Games, cuvintele pe care atâți alți actori celebri le-au rostit la rândul lor, de sute de ani, și să te aștepți ca lumea să ovaționeze. Oricât de scoasă din sfera cibernetică îți e povestea… dorința de a aduce în ziua de astăzi personajele lui Shakespeare a generat o maimuțăreală continuă, profunzimea piesei originale dizolvându-se întru totul. Și, în plus, degringolada a mai și ținut 2 ore!!

Fapt amuzant: Cei de la teatru, parcă presimțind că lumea ar putea să o ia la fugă după juma’ de oră de îndurare eroică, au încuiat ușile. Am plecat puțin înaintea căderii cortinei, dar ca să evadez, a fost nevoie să mă plimb prin cele mai obscure coridoare, până când, târâș-grăpiș, am dat de o ieșire.