vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Din filmul arădean al anului 2017 au mai rămas doar frânturi de speranțe

    de Raluca Medeleanu | 19 septembrie 2017, 2:25 PM | Film | Recomandările editorilor

    2

    S-au scurs trei săptămâni deja de la cea mai așteptată premieră cinematografică a urbei noastre, iar noi, inițial, am refuzat să scriem vreo cronică, căci nu eram siguri dacă suntem sau nu în stare. De ce ne-am hotărât, totuși, până la urmă, vei întreba? Păi, frate, ai nevoie de multă energie acumulată și de mult, mult timp de procesare până ce, în cele din urmă, ți se așează! E un film care îți împinge imaginația la limită, iar tocmai acest aspect ne-a determinat să lăsăm orice inhibiție deoparte și să ne azvârlim în nebuloasa fanteziei acestui duo artistico-cultural, Cătălin Dupu și al nost’ crai de la Apus, Dan Merișca. Așa că ia-ți popcornul și sticla de Cola… și să pornim împreună în epopeea Frânturilor de Speranțe!

    Îți zicem încă de pe acum, speranța moare ultima…

    Restul, toate se sting destul de repede. Dar asta nu îți dă voie să nu recunoști că filmul are de toate! Și când spunem de toate, chiar așa e! Vrei luptă cu spada? Na! Ai luptă cu spada! Îl vrei pe Merișca la bustul gol? Na, îl vezi! Vrei un film romantic, despre iubiri neîmplinite? Na, ai! Vrei contese și conace? Poftim, fraiere! Vrei spionaj, urmăriri pe blocuri și împușcături? Ține, mă, ia de aici! Vrei fantome? Ptiu, na! Dar poate că ești un fan al artei…. Ooooo, ai cât cuprinde! Îți îndesăm pe gât toate tablourile cu natură moartă cât încap ele într-un singur cadru!

    Îți spunem sincer, e cea mai bună comedie dintre toate dramele existente și cea mai bună halucinație pe care vreun junkie ar putea-o experimenta. Sinopsisul e simplu de expus, dar îți garantăm că într-o oră și jumătate cât durează filmul, nu ai timp nici să-ți sufli nasul, de teama ca nu cumva să ratezi vreo fază.

    Deci povestea merge cam așa (Spoiler alert!!!! Dar dacă încă n-ai văzut filmul, ești oricum damnat pe veci, așa că n-avem ce-ți face): Un pictor, Dan Merișca, ăăăăăă, pardon, Leonard Eleniade (da, așa-l cheamă în film) are o viziune pe malul Mureșului, iar imediat după ce fantasma se dispersează în eter, își face apariția un impresar care, habar n-avem cum, a auzit de marele talent nedescoperit și-l invită la el acasă, ca să-l facă vestit. Pictorul naiv acceptă cu entuziasm, iar impresarul îi oferă o perioadă de timp ca să picteze mai multe tablouri, pentru a-l trimite apoi la o expoziție în străinătate, astfel că pictorul își petrece luni de zile acasă la o contesă, unde pictează la greu și o cunoaște pe Gloria, neam cu impresarul Mușat, care se dovedește a fi tocmai femeia pe care o văzuse în viziunile sale. Totul e ca un vis, doar că visul ăsta nu durează prea mult, căci atunci când sosește timpul, pictorul nu mai ajunge și el la expoziție, ci își primește doar banii pe tablouri, astfel că intră în cea mai cruntă depresie, descoperind că a fost „tras în țeapă”. Dar ulterior e convins că nu a fost tocmai așa, căci dacă ar fi fost fraierit, nu ar mai fi primit banii. Dându-i o nouă șansă impresarului, mai pictează o tură de tablouri, inspirat fiind și de dragostea pe care i-o poartă Silviei, o tipesă care i-a fost prezentată de către, ați ghicit, impresar și cu care începe să trăiască o senzațională poveste de dragoste. Dar, vai, nu! Cu o zi înainte de marea expoziție, toate picturile din galeria de artă îi sunt furate! Pictorul e convins că impresarul, cu ajutorul Silviei, a Gloriei și a aproape tututor oamenilor pe care îi cunoaște, au complotat să-i distrugă cariera. Finalul filmului scoate însă la iveală făptașul, tocmai singura persoană pe care Merișca, ăăăă, pardon, Eleniade nu a bănuit-o. Nu îți zicem cine, măcar atâta surpriză să mai ai dacă te-apucă totuși pornirea să vezi filmul.

    Contese, dujmani, apariții stranii, supranaturale, pictori paranoici, isterici… „Aceasta este povestea oricui”, ne anunță încă de la început producătorul, căci, nu-i așa, ce ați citit mai sus ați trăit și voi de cel puțin treizeci și opt de ori în viața asta!

    Dar să lăsăm povestea deoparte și să ne concentrăm puțin asupra modului în care este realizată această cacodoperă cinematografică autohtonă, care se autoproclamă ca fiind militantă pentru cultură (bani, dujmani, ce nu înțelegi?!). Cadrele sunt filmate, în mod evident, complet separat, actorii își spun replicile privind direct în camera de filmat, sau dacă nu, privindu-și interlocutorul într-un unghi complet dezaxat, astfel dându-ți senzația că fiecare are o boală incurabilă la ochi. Fundalul sonor apare și dispare fără nicio noimă, avem secvențe și de tăcere totală, de parcă boxele din cinematograf au rămas pe alocuri fără curent. Regia e făcută cu atâta măiestrie încât atunci când, de exemplu, impresarul îi arată colecția de tablouri valoroase pe care o are acasă, publicul vede pe ecranul cinematografic doar obiectele din cameră aflate sub tabourile prezentate. E amuzant de observat și cum, atunci când pictorul merge pentru prima oară în vizită la impresar, ne sunt arătate ferestrele de la etajul 1 al unui imobil vechi de pe Bulevardul Revoluției din Arad, ca să înțelegem că acela e apartamentul, însă când intră în apartament, în spatele impresarului, pe geam se vede o curte interioară, dând de gol faptul că este filmat într-o locuință situată la parter. Gafe vedem și la conacul în care locuiește contesa (Castelul de la Macea). Se pare că femeia era atât de conștiincioasă față de regulile Inspectoratului pentru Situații de Urgență încât în fiecare unghi al conacului său avea câte un hidrant sau un furtun de stins focul. Dar dacă am enumera toate gafele din film, fie ele tehnice, fie legate de scenariu, ne-ar trebui încă trei articole. Merită menționat și interpretarea doamnei Mariș Costea care, pe alocuri, are o intonație de parcă ne-ar citi știrile de pe prompter. Iubita pictorului, Sabrina (Sandra Țepurică), în schimb, are o intonație atât de afectată și o privire atât de pierdută în zare, încât ar face geloasă orice actriță de telenovelă, dar ce vrei, „tu crezi că așa de repede se vindecă o rană?!”

    Întrebarea care era pe buzele tuturor, dar a rămas complet în aer…

    Partea cea mai așteptată a filmului, pentru cei care văzuseră dinainte trailerul, era secvența cu acel bărbat misterios și agresiv care era fugărit de către organele legii mai ceva ca infractorii din „Miami Vice” și care, la un moment dat, a ridicat o scară doar ca la un metru mai încolo s-o trântească de podea, în timp ce avea un pistol în cealaltă mână.

    Eu am venit să aflu ce-i cu scara”, spunea cineva la intrare în Cinematograful Arta. „De ce aruncă cu scara? De unde apare? Cu ce l-a supărat?”, se întrebau toți, nerăbdători. Și mare le-a fost decepția, căci secvența cu scara a fost doar atât cât apărea și în trailer, adică brusc și fără nicio noimă.

    Rolul bărbatului prezentat ca „dușmanul” în trailer și ca „mafiotul” în lista de distribuție e la fel de important ca cel al scării. Ajută la scenariu, așa cum ajută uleiul de floarea soarelui o mașină rămasă fără combustibil. „Dujmanul” apare din senin pentru a fugi de polițiști timp de 10 minute din durata filmului, sus pe scări, jos de pe scări, sus pe acoperiș, salturi, rostogoliri, Pau-Pau!!, Poc-Poc!!, ca într-un final să fie prins. Care e legătura cu povestea pictorului? Absolut nici una! E de parcă Merișca și Cătălin Dupu ar fi stat la o cafea într-o dimineață și discutau: „Mă, știi ce lipsește filmului ăsta? Că în rest avem de toate!”, „Lipsește ceva??”, „O scenă de urmărire și împușcături!”, „Dar unde să o băgăm?”, „Nu contează! Vrei succes cu filmul? Ascultă la mine, oamenilor le place la nebunie o scenă de urmărire! O băgăm așa, acolo, undeva și zicem că e o privire de ansamblu într-o zi de muncă a comisarului, ca să vadă lumea ce viață grea are tipul!”. „Bine, dar atunci trebuie să băgăm și Biblia undeva, pentru oamenii credincioși din public!”. „Dar pe aia unde să o mai băgăm??”, „Nu contează, pune-o pe una dintre actrițe să i-o dea pictorului!”. (De amintit scena în care Gloria îi întinde pictorului „Cartea Răspunsurilor” spunându-i că va afla toate răspunsurile dacă o va deschide, după care nu mai aflăm nimic. A citit-o? A aflat răspunsuri? NU! Atunci pentru ce am vizionat acea scenă?!).

    Cam așa ne închipuim că decurgeau discuțiile între regizor și actorul principal, în timpul filmărilor, căci e clar că nu a existat un scenariu complet scris în prealabil, ci doar o schiță, iar replicile au fost cel mai probabil scrise pe parcurs, în funcție de toanele lor din acea zi. Sunt atât de multe secvențe care par pur și simplu lipite cu superglue de restul filmului, fără nicio continuitate, încât dacă le-ai scoate, suntem siguri că ar rămâne maxim 15 minute de film. Asta explică și privirea îndreptată într-o altă direcție pe care o avea un actor față de poziția în care se afla celălalt cu care discuta. Cel mai probabil își citea replicile de pe un carton agățat pe undeva.

    Lucia Bibarț, ce-ai făcut? 

    Singura persoană care a jucat acceptabil în acest film a fost Lucia Bibarț. Nivelul la care și-a interpretat rolul e cel la care te-ai fi așteptat să-l vezi, știind că urmează să vezi un film cu amatori, nu cu actori profesioniști. Doamna Bibarț e singura care a reușit să-și rostească replicile cu naturalețe și care, implicit, nu ne-a provocat un zâmbet masochist în colțul gurii. Ne pare nespus de rău că trebuie astfel să o includem în ciorba mult prea acră a acestei cronici.

    Cineva ne-a spus că am avut pretenții prea mari de la film, căci nu avea cum să iasă bine cu un buget mic. Dorim expres să contracarăm această concepție cu următorul exemplu. Ai auzit de „Blair Witch Project?”. E un film cu buget minim, regizat și editat de Daniel Myrick și Eduardo Sánchez în 1999. Un horror psihologic care spune povestea a trei persoane care pornesc la drum pentru a realiza un documentar despre o legenda locală, după care dispar. Filmul e sub forma unei filmări recuperate, după dispariția lor. E filmat cu o singură cameră video de amatori, cu imaginea tremurândă, dar reușește să te convingă că ceea ce privești este, într-adevăr, o filmare reală. „Blair Witch Project” a fost prezentat la festivalul de film Sundance și a avut un asemenea succes, încât a impus o adevărată modă ulterior, multe alte producții adaptând această tehnică de „cameră video mânuită de un amator” pentru a aduce un plus de realism poveștii.

    Acesta nu e cazul filmului „Frânturi de speranță”, în mod evident. Actorii joacă atât de intens încât nu ar putea să convingă nici măcar o veveriță, darămită să convingă publicul dintr-un cinematograf, oricât de neavizat ar fi acesta.

    Dar nu orice speranță e deșartă în ceea ce privește „Frânturi de speranță”…

    Un film atât de rău, încât devine excepțional!

    Cu siguranță ai auzit de acele „cult movies” care au deja o hoardă de fani prin simplul fapt că sunt atât de proaste încât nivelul de absurd a atins cote maxime, iar lumea nu se mai satură să se uite la ele. Așa s-a întâmplat cu „Evil Dead” din anul 1981, un horror cu buget redus, regizat de Sam Raimi, care prin interpretarea mult prea exagerată a lui Bruce Campbell și prin acțiunea efectiv incredibil de idioată (de exemplu, una dintre fete e violată de un copac posedat), a reușit în timp să fie declarat unul dintre cele mai bune filme ale genului; s-au făcut continuări, readaptări, s-au făcut jocuri pe calculator, benzi desenate…

    Așa s-a întâmplat și cu filmul „The Room”, film cu care „Frânturi de speranță” a început să fie comparat în mediul arădean, încă dinaintea premierei, când lumea văzuse doar trailerul de pe Youtube. „The Room” e un film independent produs, regizat, scris și jucat în rolul principal de Tommy Wiseau, în anul 2003.

    Filmul prezintă drama lui Johnny, care ajunge să se sinucidă din dragoste, însă e atât de prost regizat, iar actorii joacă atât de neconvingător încât a fost numit de către un critic de film „Citizen Kane-ul filmelor proaste”. De asemenea, un număr considerabil de publicații de specialitate l-au declarat cel mai prost film al tuturor timpurilor. Cu toate acestea, „The Room” a devenit în scurt timp un film „cult” datorită diverselor defecte la nivel narativ și tehnic. Filmul a adunat atâția „fani” de-a lungul timpului, încât anul acesta îi va fi dedicat un alt film, care va spune povestea din timpul producției „The Room”!

    Petiție: Vrem filmul „Frânturi de speranță” la Sundance Festival!

    Producătorii au spus că au făcut acest film cu intenția de a promova cultura în satele și comunele din județ, dar și dintr-un soi de dorință arzătoare de a ilumina oamenii simpli, care nu au călcat niciodată într-o sală de cinema până în anno domini 2017.

    Dat fiind faptul că nu considerăm producția 100% arădeană „Frânturi de speranță” cu absolut nimic mai prejos (pardon, „presus”) decât „The Room” sau alte capodopere ale cinematografiei independente de o stupefiantă calitate, ținem morțiș, cu mare speranță în suflet, ca filmul să fie inclus pe lista de prezentare a Festivalului Sundance, căci ar fi păcat ca producția să fie limitată doar la locuitorii României (a avut loc o proiecție și în județul Neamț).

    De ce să nu știe întreaga planetă că există „Frânturi de speranță”? Te invităm să îți faci cunoscută părerea despre acest lucru, mai jos, la secțiunea „comentarii”.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Am știut c-o fi un rahat de când am luat cunoștință de membrii echipei. Înțelesesem că actorii sunt amatori că nah, unul profesionist îți cere bani pe ziua de filmare. Dar echipa de filmare/regie etc., să facă ”după ureche” un film, nu va ieși niciodată nimic. Pentru că n-au cunoștințele cinematografice necesare. Habar n-au de planurile din cinematografie, de alternarea lor, de mișcări de cameră, de puncte de stație, de impactul pe care-l dau mânuirea unor tehnici. Deci, nimic nou. Bine c-ați scris voi ca să nu scriem noi, colegii, (deși nu mă consider coleg cu ăștia de au făcut filmul) despre el. Și l-au mai făcut și de o oră jumate… O poveste bună și bine pusă pe ecran, un ”vizionar” la regie, căruia să nu-i fie teamă s-o pună pe Diana să facă 100 de duble, să-i explice ce vrea de la ea, să recunoască dubla bună, și ar mai fi câteva chestii esențiale, poate duce la un film de 20 de minute dar care poate fi genial. Dar când un lucru e făcut de submediocri, nu poate ieși decât submediocru. La mai multe!

      +5 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Antim

    0 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.