Pe moșia Aeroportului Arad, razele soarelui prăjesc câmpul de asfalt. E liniște și doar gâzele se aud cum zbârnâie printre firele de iarbă. Timpul are răbdare cu oamenii. Pe prispa biroului de „Control pașapoarte”, Dan Bălăcel stă pe un scaun care se leagănă. Costum alb, pălărie albă, un pai de iarbă între dinți și o limonadă rece în mână. Ca un veritabil moșier de pe vremea Războiului civil din America, scrutează cu privirea orizontul și se gândește: „Ah, ce bine e să ai atâta pământ…”. La un moment dat, Dan mijește ochii, observă ceva în depărtare, un punct mic și negru. Punctul mic se apropie, e chiar un negru, angajat de-al lui, care aleargă de se împiedică în asfaltul crăpat al pistelor.

– Conașu Dan! Conașu Dan! Vin! Vin acum!

– Cine, mă?, întreabă Dan bleojdind ochii la John.

– Conașule, să mă iertați, vin acum. Vin turcii! I-am văzut!

– Dumnezeule! Nu credeam că va veni vreodată ziua asta!, exclamă Dan. Lucinda! Mai adu-mi un pahar de limonadă, tre să mă răcoresc.

Lucinda vine cu limonada comandată, iar Dan o bea dintr-o gură și își trage sufletul:

– Auzi, John? Mă, tu ești sigur că aci vin? Că stau și mă gândesc cum de eu nu știu nimic de asta. Sigur nu se duc la Timișoara?

– Conașu Dan, știți… eu nu știu prea multe. Nu îndrăznesc să spui că e sau că nu e…

– Hai, lasă prostiile! Cine te-a pus pe tine șef? Cine ți-a zis ție să îmi spui ceea ce eu ar trebui să știu foarte bine? Iar eu știu că aici nu vine nimeni! Hai! Pleacă d-aci și vezi-ți de treburile tale până nu te dau la vecinu’ Ghiță să te pună să lucrezi la vreo pasarelă!

– Mă iertați, conașule, iaca mă duc, numa aclo să nu mă trimiteți. Gata, conașule, să mă iertați, am plecat.

John Smith pleacă, iar gândul lui e la limonada rece pe care conașul o sorbea. Poate dacă e cuminte și își vede de treaba lui, la finalul zilei va primi și el un pahar. Aș! ce gânduri…

Conașul Dan îl privește pe John cum pleacă și gândește că „tare greu e să mai găsești un ajutor bun”. Dar nu apucă să își ducă gândul mai departe, că în depărtare se vede metal lucind și un zgomot asurzitor se apropie de Aeroportul Arad. Dan se ridică în picioare, își pune mâna pavăză la ochi, scapă paharul de-l sparge și murmură pentru el:

– Turcii! Doamne Dumnezeule, fii milostiv cu noi, vin turcii! Iisus să ne aibă în paza lui, nu suntem pregătiți pentru ei!

Vă sună cunoscută povestea? Cum Aeroportul Arad și-a primit turiștii care se întorceau din Turcia? Sau, mai bine zis, cum nu i-a primit. Această mică povestioară este inspirată din realitate, motiv pentru care îi acordăm titlul onorific, în lipsă, de „Comandorus maximus”, fostului conducător al Aeroportului Arad, Dan Bălăcel. Se acordă pentru maximul de nervi atins de călătorii primei curse de Antalya, și care, reîntorcându-se în țară, au simțit că sunt în România cu o oră înainte de a trece de controlul pașapoartelor. O performanță care a ridicat Aeroportul Arad pe cele mai înalte culmi ale „profesionalismului”, unde o sticlă cu apă nu a fost de cumpărat cât timp au așteptat oamenii intrarea în țară, într-o căldură cruntă, nici om la ghișeu, nici o bandă rulantă de bagaje funcțională. Aeroportul Arad, unde de plecat pleci cu dragă inimă, iar de întors… o face doar stomacul, când aterizezi și îți aduci aminte unde ai aterizat.

Acest articol este un pamflet și ar cam trebui tratat ca atare!