Ioan Peter, zis Pit, este unul dintre oamenii căruia orașul nostru îi datorează mult. Actor și dramaturg foarte apreciat, atât în țară cât și în străinătate, este iniţiatorul grupului ART Studio, fondatorul teatrului independent PIT și inițiator a numeroase alte proiecte din domeniul teatrului. 

Ioan Peter e cel care în anii ’90 a fost printre primii care a modelat tinerele talente ale orașului în actori de mare calibru și cel care a pus primul piciorul în Teatrul Vechi de pe str. Gh. Lazăr, împreună cu echipa ArtStudio, suflând înapoi viață în ruina părăsită, transformând-o, treptat, în ceva ce n-a mai pomenit Aradul. Despre toate acestea, dar și despre modul în care vede el viața culturală a orașului la ora actuală, vă invităm să descoperiți, citind interviul de mai jos pe care Pit, atât de prietenos din fire, ni l-a acordat stând la o cafea în Cafeneaua Literară Joy’s, aproape de cele două teatre care îi evocă atâtea aminiri frumoase:

– Cum a luat naștere trupa ArtStudio?

– Eu practic am preluat o echipă de tineri studenți și elevi, care, pe vremea aceea, repetau și aveau un sediu în Casa de Cultură a Sindicatelor și aveau un proiect comun cu directorul de atunci, Ioan Cristea.

– Care este și acum director…

– Exact. Cel care se ocupa de ei, Victor Țache, nu mai putea să vină din Timișoara până la Arad, să facă naveta, și m-a rugat, ca să nu se destrame grupul și ideea de teatru pentru tineri, să preiau eu locul lui.

– Asta când se întâmpla?

– În 1996… Eu m-am speriat puțin de propunerea asta de a munci cu tineri. Eram destul de nevrotic. Eram tânăr, rebel, n-aveam răbdare, mă gândeam că nu mă duc eu să-mi pierd vremea și energia cu tineri, pentru că și eu la vremea respectivă eram la început, voiam să joc… Eu venisem în Arad în 1994, iar asta era în 1996…

– Voiați să vă afirmați dumneavoastră…

– Nu neapărat. Era puțin amestecat, adică eram și speriat. Un lider de grup într-o echipă de teatru înseamnă foarte, foarte mult. Important este că am ajuns acolo, am început să stau de vorbă cu oamenii, am asistat la vreo 2-3 repetiții…

– Care era media de vârstă a membrilor de atunci?

– Anul 3 și 4 de liceu și anul 1 de facultate, cam așa era. Când am venit eu, s-au produs niște mutații în trupă, cei mari au plecat și au început să vină tinerii. Cel mai tânăr era în clasa a 9-a.

– Și cum au aflat de trupă?

– Din vorbă în vorbă.

– N-ați avut flyere, sau să mergeți din școală în școală…

– Nu, nu era așa ceva. Nici vorbă… Încet, încet am încercat să constitui un grup și primul spectacol l-am făcut după „Deșteptarea Primăverii” de Wedekind. Deci cu trupa din 1996 am debutat pe scena mare a Casei de Cultură a Sindicatelor, cu publicul pe scenă, într-un decor construit de noi și a fost o întâmplare benefică pentru toată lumea. Imediat pe urmă am „atacat” două texte mai ușoare, dar cu care am putut să ne jucăm foarte bine și le-am făcut într-o cheie extrem de creativă.

13275321_10154226721639777_568643177_o

– Care erau cele două texte?

– „Pe pământul turcului” și „Povestea porcului”, Ispirescu și Coșbuc. Două scenarii făcute de mine. A ieșit o nebunie cu care am bătut toată țara și am adus toate premiile.

– Și unde intervine ideea de a juca la Teatrul Vechi?

– Cam înainte de „Pământul turcului”, îmi dădea târcoale Mihai Popovici. Mie îmi era foarte drag, era un boem și un spirit extrem de liber și un element cultural diferit de tot ce exista în oraș. Adică omul avea curajul să spună exact verde în față fiecăruia ce credea.

– Dumnealui deja era la Cultură, nu?

– Da… Și eu bănuiam în spatele acestui fel de-a fi o mare sensibilitate, ceea ce s-a și întâmplat. Pe atunci era o „boemă” în Arad. Atunci l-am cunoscut și pe Ovidiu Balint și pe foarte, foarte mulți alții…

– Era un nucleu cultural…

– Da, profesori, filozofi, actori, cântăreți, pictori… care aveau, n-aveau treabă, se întâlneau la prânz la cafenea la Zărandul…

– Acolo era locul de întâlnire?

– Da, era o lume fantastică. Eu venisem proaspăt în Arad și stăteam și mă uitam la oamenii ăștia ca la „Dumnezeu”, adică ce puteau să scoată din ei! Întotdeauna mi-au plăcut „prăpădiții” ăștia (red. începe să râdă). Și Mihai a început să-mi dea târcoale. Zicea că deocamdată nu are sediu, că acolo unde are sediu, n-are loc să ne apucăm…

– Era sediul acolo, la Constructorul, pe atunci…

– El avea un gând să plece de-acolo. Eh, au reușit să renoveze și să se mute aici (n.red. Casa Hirschl) și a început colaborarea cu Ovidiu Ghiniță, care și-a constituit un grup aici. Mihai tot îmi spunea: „Băi, dar sunteți două chestii diferite, visul meu este să vă aduc pe amândoi împreună”.

– Domnul Ghiniță avea…?

– O echipă de tineri, făceau actorie. Și s-a enervat Mihai Popovici și într-o seară, așa, mai „Sankt Petersbugit”, m-a oprit pe trotuar, aici (n.red. în fața Casei Hirschl) și mi-a zis: „Bă, uită-te la mine! Vii sau nu vii la mine? Ai zece secunde! Uite-te în ochii mei!” . Mamă, mi-am zis, ce-i cu omul ăsta?! Și m-am enervat. I-am zis că „Nu mai vrei să vorbim, să bem și să povestim?” El că: „Da, dar vreau un răspuns. Mai ai trei secunde”. Bă, ce m-a enervat! Pur și simplu m-a enervat. „Două secunde… Deci e clar!”. „Nu-i niciun clar”, îi zic eu, „răspunsul e da!” . La care el îmi zice: „Nah, hai să bem și să povestim!”…

– Așa, una, două, rapid…

– Eu, sincer să fiu, în Casa de Cultură a Sindicatelor am avut condiții. Oamenii ăia au fost minunați! Singura chestie cu care nu puteam să mă acomodez nicicum era spațiul ăla. Era un spațiu atât de comunist! Atât de betonat! Atât de mare! Nu puteam să-l umplu sub niciun fel, mă simțeam strivit, pur și simplu.

– Mai ales pentru genul acela de piese…

– Eu doream ceva mic, în care să dezvoltăm ceva de tip atelier, să ne extindem, ca pe urmă să lucrăm și pe ceva mare, dar totul era…

– Lipsea senzația de ceva intim…

– Din cauza asta am plecat, nu din cauza oamenilor, repet, că oamenii au fost atât de drăguți și au găsit formule care să ne facă costume, nu numai sponsorizări, ci să ne ajute în fel și chip, cum se putea atunci… orice cazare, orice deplasare era susținută de ei și era super bine pentru o trupă de tineri. M-aș bucura ca tinerii de astăzi, care fac asta doar voluntar ca să învețe o meserie, să beneficieze de condițiile și să aibă norocul pe care l-am avut noi.

– Și cine a venit cu ideea cu Teatrul Vechi? Că era pe atunci tot o ruină…

– Păi ne-am tot plimbat, ne-am tot plimbat peste tot. Am început să repetăm sus, unde au fost birourile, în sala mare, și m-am tot plimbat prin spațiu. Mihai voia un „Caragiale dement” cu Lucian Pintilie, să facem ceva de impact… Eu i-am spus că nu sunt pregătit pentru Caragiale și el m-a sfătuit să încerc un gând de-al meu mai vechi. Aveam o idee cu un colț, o ruină, unde toate spiritele bufonilor lui Shakespeare se întâlnesc acolo, noapte de noapte, și-și fac ghidușii. Când am văzut clădirea teatrului și tot ce se întâmpla acolo, am zis că ăsta-i locul perfect! Hai să facem chestia asta! Îmi plăcea foarte mult, dar trebuia să o „spargem”. Dar nu cu Caragiale, ci cu asta… Ceea ce am admirat eu foarte mult și la Mihai și la Ovidiu e că sunt oameni cu care puteam să comunicăm pe durata proiectului și să creștem împreună. Dacă aveam o nedumerire sau ceva, erau oamenii cu care puteam să mă duc, zi sau noapte, să discut, ca proiectul să crească. Nu cum e acum, că „Nu mă interesează, e treaba ta, pentru asta ai contract și la revedere…”. Pe mine mă crispează puțin blocajele astea. Dacă e un producător, vorbești cu el până la capăt. Discuți cu el… Mă ajută într-un fel, că am și eu temerile mele.

Citește și Campanie Special Arad: „Arădeni, descoperiți-vă valorile!”: Ep.2 – Un „stup de creație underground” resuscitează temporar Teatrul Hirschl (Fotografii de colecție)

– Și cum a ieșit piesa?

– Atunci s-a născut o nebunie! Am făcut un scenariu foarte frumos. Mi-a venit ideea când au venit niște muncitori și au spart curtea, au făcut un șanț în mijloc, într-o dimineață, și n-a mai acoperit nimeni. Și m-am gândit: Perfect! Decor avem! Și găsisem o poveste foarte frumoasă cu o echipă de muncitori care lucrează la canalizare…

– Canalizarea săpată era…

– Și un muncitor găsește în canal un craniu. Îl curăță, îl șterge cu mâneca și începe să recite replici din Hamlet în limba engleză. Muncitorii vin și-i trag palme peste cap: „Ce-ai? Ți-e rău?”, „De la vreme… ”, zice el. În momentul ăla, așează craniul înapoi, se aud tobe și timpane foarte puternice în Teatrul Vechi, publicul este atras în interiorul Teatrului Vechi, iar acolo regăsesc atmosfera creată de Shakespeare pe vremea lui… Jucam la lămpi de carbit și la lumânări, cum era pe vremuri … Zece, douăzeci de lămpi pe scenă, cum era teatrul pe la 1800, nu chiar pe vremea lui Shakespeare.

13275147_10154226722969777_2032538970_o13271968_10154226724974777_750015957_o

– Asta era prima piesă? În ce an?

– Da, se numea „Jocuri după Hamlet”. Era 1998.

– Dar cum era interiorul teatrului pe atunci? Asta era înainte să faceți curat?

– Nu, după. Inițial, problema era că în Teatrul Vechi era o mare mizerie și toți așteptam salubritatea. Asta e o întâmplare haioasă! Se apropia data premierei și cei de la salubritate nu veneau să curețe mormanul de gunoi pe care noi l-am adunat în curte cu mâinile, în timpul repetițiilor. Era un morman de moloz, fier vechi, bucăți de piatră…

– Cum era înăuntru când ați intrat prima oară?

– Gol. Dar avea un spirit. Avea ceva. Ca orice loc vechi, avea o poezie, o atmosferă.

– Și ce s-a întâmplat cu mormanul de gunoi?

– Păi tot am așteptat după oamenii care să-l ia cu un camion și ne-am apucat de repetat, cu tobe, cu urlete, cu tot circul, era după-amiază. Au apărut niște oameni, m-am oprit din repetiții și am început să-i cert că îi așteptam de o săptămână cu gunoiul. De fapt, era un domn consilier care locuia pe strada aia, Matica. Eu nu știam cine era domnul care ne amenința că acolo nu va fi niciodată teatru, că Aradu-i un oraș liniștit și că deranjăm vecinii. Venise cu garda de corp, sau cu alți vecini, erau oameni în pantaloni scurți și aveau mănuși, iar eu credeam că sunt de la salubritate… Și mi-a zis că o să facă o ședință imensă în consiliul local și că aici se va închide tot și Casa de Cultură va fi dată afară, că strada n-are liniște din cauza noastră… Când am aflat că e consilier, m-am panicat. Mă gândeam că i-am făcut un rău lui Mihai Popovici… Dar Mihai s-a bucurat, a doua zi a mers în ședință cu un rânjet, fericit că se întâmplă ceva în sfârșit… Până la urmă m-am împăcat cu domnul Matica, care e un om cumsecade și n-am nimic cu el, dar atunci, necunoscându-l, s-a ivit neînțelegerea asta.

– Dar salubritatea a mai ajuns?

– Da, a venit salubritatea, a luat gunoiul și a venit și premiera. Efectiv a fost un eveniment pentru oraș, pentru că se năștea altceva. Apoi, din Teatrul Vechi ne-am mutat în curte, din curte sus în săli, pe hol, apoi în parc, în piața Avram Iancu. Am jucat peste tot, în jurul Teatrului Vechi. Aveam două, trei proiecte pe an, cu care participam la festivaluri în țară și în străinătate.

– Pe unde?

– Italia, Ungaria, Belgia, în fiecare an… Făceam și textele în limba engleză și am participat și la Teen Play, pe vremea când era organizat de Mihaela Voineagu. Și cu două, trei producții pe an, pe care le jucam în regim de stagiune, în fiecare săptămână… deci era, practic, ca un mic teatru.

– Am uitat să întreb, câți membrii avea trupa?

– Între 9 și 15 oameni.

– Și câți dintre ei se remarcă acum pe scenă?

– Mulți, foarte mulți. Din prima echipă, toți. Cu o singură excepție, restul toți… În trupă erau Izabela Cotescu (actual, Moș), Adraian Agrijan, Alin Flămânzeanu, Andrei Elek, Ioana Rufu, Raluca Vermeșan, Călin Stanciu Jr, Robert Pavicsits, Catalin Mares, Catalin Herlo, Oana Kun, Ofelia Popii, Sebastian Bărbălan, Laura Maria Ilea, Loredana Băran, Bogdan Moș, Ioana Bucur, Alin Atol, Rudolf Vereș, Bernadete Demeter, Cristian Lungu (un talent care s-a stins în anul I de actorie la Cluj), Katalina Pop, George Roșu, Albert Cristian, Luana Botaș, Teodora Toma, Paula Ploscar, Valdimir Craznic, Cecilia Donat, Roxana Sabău-Nica … Mulți, mulți… Și fac treabă foarte bună!

13288004_10154226722019777_380726372_o 13288157_10154226725904777_1697124777_o 13262376_10154226722559777_423028442_o

– Și, pe urmă?

– Pe urmă… Mihai s-a stins. Dumnezeu să-l odihnească și să-l inspire acolo unde este sus. Și Ovidiu și-a asumat riscul de a prelua el managementul Casei de Cultură și de-al transforma. Adică de a da o oarecare amploare, de-a face un festival, de-a aduce oameni. Și-atunci el a făcut Festivalul de Teatru Underground.

– Care sunt amintirile dumneavoastră legate de acest festival?

– Eu ca dramaturg datorez foarte multe Festivalului Underground, pentru că acolo au început să vină oameni care au lucrat pe scriere dramatică, care făceau ateliere, veneau diferite companii care făceau cele mai bune spectacole din țară pe domeniul independent. Veneau nume precum Victor Scoradeț, Alina Nelega… Critici valoroși, Iulia Popovici a fost la o ediție. Deci, se aduna toată lumea, nu cum e acum că-l invit și dacă nu vine, are hotel, masă, cazare. Atunci, pur și simplu, lumea se aduna. Asta era foarte fain. Și locul ăsta a început să fie ca un stup de creație. Pe terasă se muncea, sus la etaj pe terasa mică repetam noi, pe partea cealaltă era altcineva. Deci, era un dute-vino și se născuse în Arad zvonul că, în sfârșit, acolo, la Teatrul Vechi se întâmplă ceva. Și în toată țara se vorbea. Am început să creăm coproducții. Primul meu text s-a jucat la Teatrul Național din Cluj, în coproducție cu Casa de Cultură a Municipiului și Teatrul Vechi. Ăsta e mare lucru! Să ai o coproducție, tu fiind mic, și să ai un spectacol care a fost preluat foarte repede de Televiziunea Română, transmis de TVR2, în emisiunea „Underground”.

– Asta în ce an era?

– 2006 – 2007. În 2006 am debutat, iar în 2007, piesa „Tot ce se dă” a fost tradusă rapid, preluată și jucată în 4 teatre. A fost prelută și în Finlanda, de către prietenii noștri de la European Theatre Colective, a fost și în Statele Unite și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, la cel de la București. Deci, iată, dintr-o scânteie mică s-a născut o flacără.

13275549_10154226727244777_1108324708_o

– Acum ce simțiți că vă bucură mai mult, actoria sau dramaturgia?

– Și una și alta. Nu pot face diferență. Cum am „timp curat”, nu liber, ci „curat”, mă apuc și scriu. Dar nu pot să le separ una de alta și asta cred că e foarte bine. Și nici nu vreau să le separ, fac parte din mine.

– Cum de v-ați oprit cu ArtStudio?

– Am avut probleme personale, apoi am avut un copil, iar apoi n-am mai avut timpul fizic necesar să iau o echipă de la capăt și să o duc la nivelul trupei ArtStudio, pentru că deja aveam un brand, participasem la multe festivaluri profesioniste. Era o nebunie. Fiecare membru își avea locul în trupă, fiecare tânăr venea cu idei… Avem locul nostru aici, aveam scopul nostru. Ne era foarte bine. Fără să fie nimeni condiționat de nimic.

– Acum, cum explicați căderea aceasta…? Lipsă de interes? Sau?

– Lipsă de interes. Lumea s-a schimbat. Nu că nu am regret pentru locul ăsta și că nu sunt foarte atașat de el, dimpotrivă. Dar eu discut despre un fenomen care a început, a avut un vârf și s-a încheiat frumos. Ca să se întâmple acum, se modifică termenii discuției. Lumea s-a schimbat, e nevoie de un producător, doi, trei foarte puternici care să investească. Pur și simplu din partea municipalității nu mai vine nimic. Primăria îți dă doar șansa de a performa și atât. Ori tu ai nevoie de susținere. Ca să aduci colaboratori și să aduci tineri în jurul tău, ai nevoie de niște oameni buni care trebuie plătiți. Acum sunt doar proiecte care se termină. Acum se lucrează pe proiecte pe termen scurt. Două, trei săptămâni, maximum, două, trei zile, maxim, sau o zi maxim, l-ai terminat, ai semnat contractul, ai plecat, vine următorul. Nu mai există timpul ăsta să creștem împreună și să ne descoperim în ani. Nu mai vrea nimeni așa ceva.

– Le trebuie rezultate pe termen scurt.

– Da, rezultate pe termen imediat și, dacă se poate, cu lume multă. De tip stadion. Apărem în față și dacă se poate să ne facem campanie cu orice ocazie. Eu îl numesc fenomenul „fu Tămaș”. De la o nană am învățat asta. Mă plimbam pe stradă și zice: „Domnu`,  fu Tămaș?. Îi zic că n-am înțeles. Ea, tot „fu Tămaș?” . De fapt, era un spectacol folcloric aici în Piața Avram Iancu și ea întreba dacă a cântat Tămaș. Așa că eu îi zic fenomenul „fu Tămaș”… Dacă e „fu Tămaș”, ne băgăm și noi, dacă nu…

– Dar Festivalul de Teatru Nou nu se vrea un fel de Underground?

– N-are nicio legătură. A recunoscut și selecționerul, Claudiu Groza. Eu am spus asta și la TVR Timișoara… În clipa în care iei toată mișcarea din oraș și o duci în centru și bugetezi totul acolo, nu are cum să se întâmple nimic în altă parte, pentru că lumea e comodă. Oricum arădeanul e un om care e precaut, trebuie provocat în toate felurile posibile… La Teatrul Vechi, la Teba, în Vlaicu, la UTA, pe ștrand, în cetate… Din toate colțurile să vină peste el, ca el să aibă de unde să aleagă. Când noi totul concentrăm în centru, e foarte bine pentru spectator, dar asta nu-ți asigură că se va naște ceva nou. Ce se întâmplă la Teba e foarte ok și mă bucură, cu toate că știu că întâmpină greutăți datorită sistemului ăstuia fiscal românesc care nu te lasă mereu să faci ce-ți dorești…

– De întors, v-ați întoarce în Teatrul Vechi?

– Da, dar nu în sala mare, ci acolo sus, unde este o terasă, o cameră… sunt omul spațiilor mici. Am oroare pe spații mari și frumos lustruite și aurite. Dar acolo cred că se poate. Adică nu că se poate, ci e obligatoriu să se poată, cât mai curând, până îl mai avem! Că într-o zi se va dărâma la jumătate. Noi ne vom obișnui cu ideea, un an, doi, că așa e omul, iar după aia va apărea un bloc, un aprozar, ceea ce nu-i nimic rău că viața se schimbă, hai să fim serioși, nu totul poate să fie teatru și cultură în lume, dar nu aici. Ăsta înseamnă mult! Ăsta e un loc valoros. În primul rând că nici nu prea mai avem cu ce să ne lăudăm. Trebuiesc găsite resurse cu absorpții de fonduri europene obligatoriu. Și cu lucrurile mici trebuie început, cu obiectivele mici, făcute bucată cu bucată și pe urmă să ne băgăm la cetăți și alte lucruri care știm foarte bine că nu funcționează… Ei, dacă mergeți în stânga și în dreapta, la Timișoara sau Oradea, veți vedea că lucrurile astea se întâmplă. La noi… probabil sunt alte priorități, nu vreau să judec pe nimeni, nu-i treaba mea. Dar m-aș întoarce oricând aici. Mă duc să colaborez și la Teba, mă duc și sub Podul Traian, dacă facem ceva cu boschetarii… voi fi acolo întotdeauna, deci n-am nicio restricție în zona asta. Păstrez o amintire foarte bună, pentru mine a fost foarte bună perioada aia și ce este frumos e că toți actorii când vin acasă, în Arad, avem o întâlnire, de fiecare dată, de Sărbători, de obicei de Paști se întâmplă, ne vedem la mine acasă, pur și simplu, ne vedem unii cu alții și am rămas ca o familie. O familie răspândită în toată lumea.

Raluca Medeleanu, 30 mai 2016, 1:18 PM