joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    ExclusivDe vorbă cu arădeanul care a fugit dintr-un secol într-altul. Nea Miki: „Aradul are nevoie de oameni sinceri și fără interese”

    de Raluca Medeleanu, Mihai Todoca | 29 aprilie 2016, 6:10 PM | Interviuri

    17

    Mulți ani la rând, pe străzile Aradului apărea un alergător vârstnic, ieșit din comun, care fugea în șort printre mașini, cu pas de maratonist, scoțând chiuituri inconfundabile. Unii râdeau în hohote, maimuțărindu-l și batjocorindu-l, dar alții îl priveau cu admirație, apreciindu-l pentru determinare și realul efort fizic pe care îl făcea în fiecare zi. În ultima vreme, însă, simpaticul sportiv părea să fi dispărut. Adevărul însă e departe de a fi așa.

    L-am întâlnit pe legendarul Nicolae Rózsa (în maghiară Miklós, de unde diminutivul Miki) – „omul care fuge” – dintr-o întâmplare fericită, când ne-am adunat, redacția, la un pahar de vin pe o terasă de pe malul Mureșului. Vorbeam tot felul, râdeam, când l-am văzut în zare. Nu fugea. Venea domol, de-a lungul malului.

    Norocul a dat ca nea Miki să nu treacă mai departe, ci să pășească pe terasă, așezându-se chiar la masa alăturată. Am profitat de ocazie, ne-am prezentat și i-am cerut voie să-i facem cinste cu berea pe care o comandase deja, cu rugămintea să se alăture mesei noastre. Extrem de modest, a refuzat inițial, nu că nu ar fi dorit să stea de vorbă, ci că nu dorea în mod deosebit atenție. Probabil credea că suntem ca mulți alți locuitori ai orașului care îl consideră un țăcănit excentric. Pe urmă, simțindu-ne bucuroși că în sfârșit l-am regăsit, s-a așezat pe scaun lângă noi. Încet-încet, cum întrebările noastre curgeau una după cealaltă, am realizat că facem un interviu pe care o să-l iubim… Asta poate și pentru că în nea Miki, în Joia Mare, se putea vedea tot Aradul…

    Am aflat că Nicolae Rózsa e un om cumpătat, dintr-o bucată, care a știut toată viața că rețeta pentru un trai lung și bun e să duci o viață activă. Doar așa a ajuns să atingă considerabila vârstă de 86 (!) de ani, având o condiție fizică pe care chiar și unii tineri de 20 ar invidia-o.

    Peste opt decenii de viață. Aproape un secol pe care l-a trăit în orașul nostru, cunoscându-i toate urcușurile și coborâșurile. Cel de-al doilea Război Mondial. Comunismul. Capitalismul. O experiență de viață bogată la care unii dintre noi putem doar spera să o acumulăm. Despre toate acestea, sfaturi pentru o viață sănătoasă și multe altele, puteți citi în discuția de mai jos, pe care, de altfel, o considerăm un cadou pentru toți arădenii.

    ––

    – De unde aveți atâta energie, la 86 de ani?

    – În orice caz, am început din tinerețe.

    – Dumneavoastră, în timp ce alergați prin Arad, care este cea mai mare problemă pe care o vedeți?

    – În ce privință?

    – Ați văzut cum se schimbă orașul din anii ’30 până în 2016. Care-i cea mai mare problemă pe care o vedeți, atunci când alergați?

    – Știți cum îi? Alerg în fiecare zi 5 kilometri și mai stau vreo 5-10 minute, mai mă odihnesc, mă mai refac puțin, că la vârsta asta deja se simte… Așa că multe lucruri văd aici în oraș care nu ar trebui să fie și atunci îmi pare rău, că eu-s născut aici.

    – V-ar deranja să le spuneți? Cum vede un om de 86 de ani, care aleargă de când se cunoaște, pe străzile Aradului, orașul în care s-a născut?

    – În tot cazul, e neglijat. Sunt mai mulți oameni care numai interesul îl urmăresc… Interesul joacă rolul. Îmi pare rău că el încă poate nici n-a fost aicia când eu am fost în Arad…

    – Vă referiți la primar acum? Sau la cine?

    –  El. Și acuma-i „Cine-i ca mine?”. De multe ori, vine și mă întreabă lumea, ca și dumneavoastră acuma, de ce nu mergi pe mal să alergi? Eu zic, domnule, eu fug și pe mal și pe aicia, dar eu aș vrea să facă majoritatea, la 86 de ani, tot acest lucru ce-l fac eu, în Aradul lui, și atunci să râdă de mine sau să zică că-s nebun. Că de multe ori zice lumea că-s nebun, că… știți, fac și eu așa, când fug, un strigăt, așa… Sigur, la mulți nu le place, dar nu fac eu asta în fiecare zi.

    De cât timp alergați?

    -De la școală.

    Performanțe sportive aveți? Ați făcut ceva sport?

    -Da, gimnastica. Și apoi am rămas la fugă. Dar numai așa că-mi mențin condițiile mele și nu le schimb cu nimeni la vârsta asta.

    – Sunteți singur acum?

    -Am și eu câte o prietenă…

    – Aveți?

    -Da, sigur! Apăi, singur nu rămân. Nu-s din ăsta care… Dar cum gândiți singurătatea asta?

    – Greu…

    – Nu mă lăs singur, doar că nu sunt căsătorit și n-am familie.

    – Dar ați avut?

    – Nu. Dar, în tot cazul, aș spune la fiecare să nu facă ca mine. Mie îmi pare rău…

    Vă deranjează că nu aveți un urmaș…

    – Nu numai că n-am urmași… dar acuma, când văd oameni cu nepoți pe stradă și zic: „Tati, tati, cum e nenea ăsta de fuge așa pe stradă?” și atunci vin spre mine și zic „Na, uite ce mi-a zis nepotul meu că oare cum sunt eu, că fug și alții nu fug…”. Apăi, eu le zic: „dacă tu la tinerețe faci ca mine, o să ajungi și tu ca mine…”.

    – Nu v-am văzut de foarte mult timp… Cum de nu mai alergați pe centru? Acum vreo 12 ani, mergeam pe stradă și în fiecare dimineață vă vedeam alergând, de la Podgoria la Boul Roșu.

    – Depinde cum și când am chefurile mele… În tot cazul, încă fug. Eu una nu pot să sufăr, greutatea pe mine. Și când simt că n-am chef… o zi, două, mai stau, dar a treia nu mai pot să răbd să nu o iau la fugă…

    – Dar de ce fugiți?

    -Păi, prima dată să nu mă îngreș, că poftă de mâncare am și sigur că, dacă aș mânca după poftă și nu aș mișca… Am colegi care, vă spun sincer, mă întreabă: „Ce faci? Că uite ce poftă am…”, eu le zic: „Nu te supăra, dar uite că nu trebuie neapărat să fugi pe stradă, poți să fugi și pe mal și altundeva dacă ai unde…”.

    miki omul care fuge

    – La ce școală ați învățat?

    – La Aradul Nou, am făcut Școala Germană, la „Adam Muller Guttenbrunn”.

    – Dar și locuiți, parcă, în Aradu Nou…

    – Da, acolo m-am și născut.

    – Știți, sunteți o emblemă pentru oraș…

    – De multe ori, sunt oameni care, așa cum v-am spus, cred că sunt nebun la vârsta asta, că o fac… Dar, mai mult, mă invidiază.

    – Dar de ce credeți că are nevoie Aradul acum?

    – În ce privință?

    – În orice privință… Dacă eu vă întreb așa: De ce are nevoie Aradul? La ce v-ați referi prima dată?

    – De oameni sinceri și fără interese! Fiecare om e cu interese… Și după aia vine Aradul. Și dacă stă în Arad și are familia în Arad, interesul e primul. Și asta nu-i bine, nu-i bine.

    – Care credeți că a fost cea mai bună perioadă a Aradului? Ați trăit, cred că, tot… Când s-a trăit cel mai bine?

    – După ’40. Când mai greu, când mai ușor, când mai greu… dar atunci s-a schimbat mult Aradul.

    – Ziceați că unii v-au acuzat că sunteți mai, să zicem așa… „sucit”. Ați avut vreo experiență urâtă? S-a luat lumea de dumneavoastră?

    – Da… Strigau după mine „nebunule!” și mai spuneau că nu-mi stă bine, că de ce fug eu la vârsta asta. Prima dată m-au îndemnat să vin să fug pe mal.

    Asta cine, oficialitățile?

    -Nu. Numai trecătorii… Ziceau că am loc pe mal. Și atuncia, când văd că omu-i mai prost, trec mai departe, dar dacă nu, atunci le zic că: „Domn`le, nu te supăra, aș vrea să arăt la tineretul ăsta cum poți să arăți la 86 de ani, cum poți să faci lucrul ăsta pe care-l fac eu”. Nu fac nu știu ce, dar așa simt… eu nu m-aș schimba cu unul de 40 de ani, ca fizic…

    miki omul care alearga 2

    – Și de aceea ați ales să fugiți prin centru, ca să vă vadă lumea și să ia exemplu de la dumneavoastră?

    – Da. Ca să vadă tineretul că fuga e a doua sănătate.

    – Și prima sănătate?

    – Prima e cum te menții. Mâncarea ce o mănânci… Io, în tot cazul, una spun și aia o spun la orice om: niciodată să nu se scoale de la masă plin, asta e greșeala. Niciodată să nu te saturi de ce îi pe masă. Trebuie să simt că încă aș mânca, dar nu mai mânc.

    – Ați fost vreodată bolnav internat în spital?

    – Am rupt piciorul…

    – Dar alte boli? De stomac, de inimă, diabet? 

    -Nu, nu, niciodată. Așa, la sănătate, câteodată la inimă am mai avut, când am văzut o fată frumoasă…

     Cât de tare s-a simțit războiul în Arad? Cum ați simțit dumneavoastră războiul atunci, prin ochii unui tânăr de 15 ani?

    – Eram cu nemții… trebuia să mergem cu nemții. Și am suferit și noi, cum au suferit ei.

    – Fiind în partea aceea a Aradului unde erau mulți nemți, fiind și dumneavoastră neamț…

    – Jumătate neamț, jumătate ungur.

    – Au fost anumite critici sau dovezi de rasism din partea românilor față de nemți?

    – Nu.

    – Deci pe noi nu ne-a afectat războiul ca locuitori, ca om, ca persoană?

    – Nu. Noi am fost… în tot cazul… Ca persoane eram foarte bine, noi, ungurii, nemții, împreună, aici în partea asta a Banatului. Sigur că or făcut multe chestii sub război, după război imediat…

    – Dar v-ați simțit vreodată defavorizat din cauza faptului că sunteți neamț?

    – Da. Pentru că eu atunci eram tânăr și, prin asta, că mama era nemțoaică și tata ungur, nu puteam să înaintez. Prima dată cu comunismul, ca să îmi fac un viitor așa cum am dorit eu.

    – Ce ați vrut să fiți dumneavoastră?

    – În tot cazul, prima dată am vrut să plec de aicia din țară, în Germania. Eu acolo aș fi putut să-mi fac un viitor. Mai ales după război, imediat, dar Ceaușescu nu m-a lăsat. Nu se putea pe atuncia. Și, sigur că, timpul a trecut…

    – Și în ce domeniu ați lucrat până la urmă?

    – Eram electrician la Tricoul Roșu.

    – Ați prins inclusiv vremurile de glorie la UTA… sau ITA, cum era pe vremuri… Mergeați la meciuri?

    – Cum să nu, cum să nu?! Pe atunci eram mândri cu UTA noastră…

    – Cât era biletul?

    – Nu mai știu, că noi aveam abonament. Sigur, prin asta ai primit reducere și la intrări și dacă veneau străinii și făceau niște acrobații pe aici… Veneau în oraș, stăteau 2-3 zile.

    – Vi s-a propus vreodată să deveniți Cetățean de Onoare al Aradului?

    -Nu. Că eu politic nu eram de pe atuncia…

    – Dar acum?

    – Acum, la vârsta asta ce să mai vreau? Eu sunt mulțumit…

    – Dar nu dumneavoastră, ci orașul să vrea să vă dea. Sunteți un exemplu viu al sănătății într-un oraș tot mai bolnav! Fugiți la 86 de ani… 

    – Fiecare om are și greșeli și calități. Că eu vroiam să mă duc în Germania, să fac legături… n-am mai reușit. Așa că, aici n-am găsit viitorul, că nu m-a interesat, și unde aș fi putut găsi, n-am putut ajunge. Așa că stăteam și treceau zilele, anii, și am ajuns la vârsta asta…

    – Și ați ajuns cu noi pe terasă…

    – Da. Fugind așa, prin oraș, m-am întâlnit cu multe păreri, mulți oameni și, atunci, de multe ori, așa m-am descurajat că m-or făcut nebun, m-or făcut de toate… După aia, venea câte unul, nu-l cunoșteam, și zicea „Dom’le, nu te supăra, vă admir…”, că nu știu ce… și atunci iar m-am încurajat.

    – Dar la maraton nu v-ați gândit niciodată să participați? 

    – Nu. Nu mi-a plăcut.

    – N-ați vrut competiție… numai așa, pentru suflet.

    – Numai pentru mine am vrut să fac.

    Băutura preferată? Berea?

    -Da. Și un vin dacă este, îl beau, dar cu măsură. Nu spun acuma că dacă am făcut sport, sau dacă fac sport, n-am băut. Am băut și eu o sticlă de bere, un șpriț, un vin… Și fiind acasă, la Aradu Nou, am avut vie, am avut și butoi…

    De fumat, ați fumat vreodată?

    -Nu. Niciodată. (n.red. moment în care mai mulți dintre noi, cu musca pe căciulă, ne aprindeam țigările). Să știți că… eu vă spun: lăsați-vă de fumat! Și încet, nu dintr-odată, „astăzi o lăs!”. Astăzi un pachet, mâine jumătate, mâine mai puțin… și în fiecare zi cât mai puțin. Că dacă dintr-odată zici că nu fumezi, atunci simți că-ți lipsește.

     Inelele acestea de unde le aveți? Moștenire de familie? Căci văd că au embleme pe ele…

    -În tot cazul, nu-s băiat sărac. Am de toate. Că am făcut toată viața economie, prin asta, că eu n-am băut, n-am fumat. Eram mai econom și am băgat în lucruri de valoare banii, dacă i-am avut. Așa că mi-am luat una, alta, dar greșeala cea mai mare pe care am făcut-o este că am rămas singur. În tot cazul, nu chiar singur, dar…

    – N-aveți nepoți? Din partea unui frate, sau…?

    – Nu. Doar în Germania, care mai îs. Aici, în Arad, numai prieteni, cunoștințe și prietene…. Bineînțeles, nu mă lăs. Îmi plac femeile, vă spun sincer. Ochii văd, de aceea am și ochelari, ca să văd și mai bine. La mulți ani! (n.red. ridică paharul).

    – Sănătate! Oricum, o să ne mai vedem pe aici…

    – Da, vreau să vă fac o vizită la redacție!

    – Sigur! Fugiți până la noi!

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Trăznet. Jurnalism pur-sânge.
      În ziaristica interbelică maghiară era o vorbă când un redactor tânăr se plângea că nu găsește o temă: Tema se află pe stradă.
      Voi ați mers mai departe: Tema voastră aleargă pe străzile Aradului fără ca până acum vreun jurnalist să-l fi băgat în seamă.
      Felicitări, nici nu știți ce un gest exemplar ați reușit!

      +85 voturi
      +1
      -1
    2. Nenea Miki face parte din peisajul arădean. E un exemplu de modestie și de bun simț. Poate fi o emblemă vie a orașului și fără echivoc, cineva ar trebuii să-l „stoarcă” mai serios de amintiri. O carte scrisă despre felul în care acest arădean a trăit o viață în orașul nostru, pe care mulți nu o știu, dar care el ar putea să o povestească ar fi o binecuvântare pentru toate generațiile actuale și următoare.

      Cu asemenea Oameni ne mândrim!
      Bravo SAR!

      +34 voturi
      +1
      -1
    3. Ce frumos. Il mai tin minte pe domnul Miki de pe cind traiam in Romania. Pe atunci mie nu imi placea sa alerg, dar acum la maturitate am ajuns sa alerg competitiv jumatate de maraton, la tot felul de concursuri pe aici in SUA. Mi-ar place mult sa pot sa-i trimit la domnul Miki o prereche de pantofi de sport de as stii adresa.

      +10 voturi
      +1
      -1
    4. Sanatate si viata lunga ...

      … domnului intervievat.E o chestiune de educatie si de maxima vointa, sa vrei sa te mentii astfel sanatos.Noi, din pacate, avem doar unul de acest calibru, dar dumnealui poate fi un etalon pentru noi toti – ,,de la prunc cu tata-n gura, pan’ la al cu barba sura”.In Nice, pe Promenade des Anglais, sunt zeci, poate sute de astfel de oameni si ma bucur ca avem si noi in Arad un astfel de exemplu.Apoi, mai avem si noi o promenada frumoasa pe malul Muresului, ar trebui sa alergam mai mult.

      +5 voturi
      +1
      -1
    5. Daca bine imi aduc aminte, in urma cu cativa ani a mai fost un interviu intr-una din publicatiile aradene. De acolo tin minte ca spunea Nea Miki ca chiotele sale celebre au fost inspirate de la culturisti si halterofili care la randul lor zbiara atunci cand ridica greutati, zbiara ca o descatusare.
      Felicitari pentru interviu si multa sanatate lui Nea Miki! Ati intervievat un aradean veritabil.

      +9 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru Kidu

    0 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.