Vineri seară, în foaierul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad, a avut  loc debutul pictoriței Alexandra Blănaru în lumea artei. Un vernisaj atipic, care te-ar putea duce cu gândul la un veritabil cocktail party și care a adunat un public numeros (vezi galeria foto de la finalul articolului). Curioși fiind să aflăm mai multe despre Alexandra și despre picturile ei, am rugat-o să ne ofere un scurt interviu, pe care îl puteți citi în rândurile de mai jos.

– Spune-ne puțin despre tine în raport cu arta, ai studii în domeniu sau e pur și simplu o pasiune?

– Pur și simplu o pasiune din suflet.

– Câți ani ai?

– Douăzeci și cinci.

– Mulți înainte! De când faci asta?

– De la doi ani. Pentru că pe atunci nu existau bone filipineze, părinții lucrau și au fost nevoiți să mă lase singură. Vizavi de unde locuiam în Vaslui, era o Casă a Pionierilor unde o doamnă talentată avea un cerc de pictură. Acolo erau mai mulți copii, iar eu am fugit o dată de acasă, că prea mulți copii erau acolo și mi s-a părut mie ceva ciudat. Și m-am dus. M-au căutat ai mei și m-au găsit la doamna Gherda plină de vopsea. De atunci, acolo am copilărit… vreo doi anișori. De dimineață până seara eram acolo. Mă lăsa mama la ora șapte dimineața și seara la șapte venea și mă lua.

– Când ai ajuns la Arad?

– Acum trei ani de zile, în 2014.

– Și cum te-ai acomodat?

– Să știi că în primele luni mi-a fost foarte greu. Pentru că eu am stat și patru ani în București, iar noi moldovenii suntem agitați și ne agităm din orice. Chiar dacă nu avem nicio problemă, trebuie să fim agitați. Ajungând în București, acolo e și mai mare agitație față de ce văzusem eu până în momentul acela. Iar când am ajuns la Arad, mi s-a părut brusc prea multă liniște. Un orășel liniștit cu oameni care nu se grăbeau, care erau așa: „Avem timp…”. Dar m-am acomodat, iar acum nu aș mai da Aradul pentru niciun alt oraș! M-am regăsit aici. De aceea am și plecat din București, căci nu mă regăseam. Am avut joburi și în PR și în cluburi și casinouri și babysitter și animații pentru copii și organizări de evenimente pentru copii… dar nu. Iar acum doi anișori, cam așa, m-am reapucat de pictură. Un om special din viața mea m-a întrebat dacă am o pasiune. I-am spus că da: singura mea pasiune e pictura. Singurul meu hobby… nici nu știu cum aș putea să-i spun, căci niciodată nu mă gândisem să fac și bani din chestia asta.

– Ceva apropiat de sufletul tău…

– Da. Exact. „Îmi place să pictez”, am zis. „Păi și?”. „Păi și n-am mai pictat…”. Eu sunt și genul de om mai radical, iar dacă simt că nu merge… am și așteptările acelea de a fi apreciată. Îmi place să fiu apreciată, pentru că așa suntem noi construiți ca oameni. Nu suntem făcuți din fier și piatră. Avem nevoie de aprecieri și de cuvinte bune care să ne ajungă acolo la suflet. Așa că încheiasem capitolul de pictură. Spusesem că nu mă voi mai apuca de pictat pentru că am zis că mai tare m-aș enerva. Chiar dacă era modul meu de relaxare. Dar a venit el de dimineață, mi-a adus un bloc de desen, niște acrilice, pensule și mi-a spus: „Apucă-te de pictat!”. Nu mai pictasem cred că de mai bine de opt ani. În școala generală am mai pictat, avusem un profesor foarte talentat care ulterior a plecat la New York, dar când am intrat în liceu, nu. După ce m-am reapucat de pictat, mi s-a spus: „Ai talent, Blănarule!”. Așa că am renunțat la jobul pe care îl aveam. În Arad am lucrat în ospătărie, un domeniu foarte fain. Apoi am lucrat în vânzări…

– Ești foarte flexibilă. Te adaptezi ușor…

– Da! Foarte ușor. Dar nu am găsit acea mulțumire sufletească, așa că am zis „să vedem ce o să iasă…”

– Ce anume te inspiră când pictezi?

– Totul. Tot ceea ce mă înconjoară. Inclusiv o pană dacă văd că a zburat în fața mea… Sau atitudinea unui om care nu este una tocmai ok, sau fericirea unui om care mă impresionează. De asta nici nu am un stil. Pictez și pe stilul de suprarealism și cubism… Eu nu am studii în domeniu, tot ceea ce pictez e pur și simplu ceea ce simt. Și am mers tot timpul pe latura de suflet. Am avut zile în care am fost tristă, atunci am pictat așa…

– Toate picturile reflectă starea ta…

– Exact. La vernisaj ați putut vedea exact stările pe care le-am avut și pe care le-am reprodus.

– Pictezi doar cu acrilice?

– Nu. Pictez și pe bază de ulei, pe pânză.

– Am auzit că e destul de dificil cu vopselele de ulei…

– Am auzit și eu varianta asta, dar nu e absolut deloc dificil. E la fel de simplu. Îmbini culoare, pui pe pânză, ca și cum ai pune pe hârtie. Trebuie doar să-ți placă și să ai dorința asta de a te exterioriza. Că de fapt arta, că e pictură, că e scris, că e muzică… e o formă de exteriorizare. Și nu cred că trebuie să ai școală, sau că trebuie să faci o școală ca să te poți exterioriza. Dacă e talentul ăla și fărâma aia de dorință de a exprima, de a dori să fi înțeles și de a oferi. Căci asta e la artiști – indiferent de domeniul în care activează – e o formă de expunere a trăirilor și sentimentelor pe care le are. Și iubește oamenii. Că până la urmă eu asta fac, eu iubesc oamenii. Nu am avut niciodată sentimentul de răutate sau de invidie. Eu încă trăiesc în bula mea de pace în care toată lumea trebuie să fie „iubibilă” și să iubească. Eu asta vreau să arăt oamenilor. Nu trebuie să ai școală pentru a înțelege un tablou. Trebuie doar să-l privești și dacă îți stârnește ceva acolo, că te înfurie sau te bucură, e bine, căci ți-a stârnit ceva. Eu sunt foarte încrezătoare și știu că fiecare lucrare a mea pe care am făcut-o transmite mult și e fabuloasă. E exact cum am dorit eu.

Special Arad, 8 iulie 2017, 10:54 AM