Zoltan Lovas este printre puținii actori arădeni – dacă nu chiar singurul – pe care-l știu inclusiv cei care nu prea calcă pragul teatrului. Dacă e un eveniment major în Arad, fie că vorbim de concertele de Revelion, de Zilele Aradului sau de Parada Clătitelor la Moneasa, ori vreun bal de boboci, Zoli e pe scenă. Acolo îi place cel mai mult, pentru că a fost și rămâne un timid, iar scena îi oferă șansa de a fi altcineva, după cum mărturisește chiar el.

Chiar dacă are un program supraîncărcat în această perioadă, a făcut pe dracu-n patru să facem interviul și chiar dacă l-am prins puțin obosit, într-o dimineață de miercuri, ne-a povestit cu mare drag câte-ceva despre copilărie, despre actorii lui preferați, despre improvizația pe scenă și despre ce carieră și-ar fi ales, dacă n-ar fi ajuns actor.

– Cum mai reziști, ca să zic așa, cu toată „tevătura” din ultima perioadă, cu evenimentele pe care le prezinți, cu balurile de boboci, cu noul spectacolul al teatrului în care ai un rol principal?

– Păi, chiar acum, după o vară de odihnă, adică vreo două luni, cât a fost nevoie ca să mă recuperez după acel accident (n. red. la Festivalul Părădăicilor de la Macea, în urma căruia actorul a fost operat la șold), m-am gândit și eu la asta și exact aseară am vorbit cu maică-mea și m-a întrebat „cum mai rezist”. Când faci meseria asta, dacă o iubești, nu ți se pare deloc greu.

– Deci putem spune că e ritmul tău normal. Nu e niciun stres pentru tine…

– Nu, stres nu este, dar resimt acum, după patru baluri de boboci săptămâna trecută și o premieră, săptămâna asta mă simt un pic rupt. Dar atunci când sunt „în foc”, e OK.

– Care a fost primul tău contact cu teatrul?

–  În 1985 m-am dus la o trupă de teatru la Emilia Dima Jurca, la Școala Populară de Artă și pe urmă în clasa a XI-a, atunci am jucat pentru prima oară pe scena teatrului de aici, în „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, în rolul lui Jeff, un rol de copil. Acolo pot să zic că am debutat.

– Acesta ar fi primul contact cu teatrul în calitate de actor, dar când și cum a debutat iubirea față de teatru? Care a fost prima experiență care te-a făcut să vrei să devii actor?

– La vârsta de cinci ani am conștientizat că o să devin actor. Țin minte foarte bine că mă uitam la televizor – la unguri, pe vremea aceea –  și i-am zis mamei mele, stând în fotoliu, că vreau să devin actor, problema cea mare îmi era cum o să învăț atât de mult text.

– Și cum ai reușit „să înveți atât de mult text”? Sau… până la urmă, nici nu a fost atât de greu?

– Nu, nu-i o problemă. Bine, de fiecare dată când încep o piesă nouă mă gândesc „vai, dar oare o să reușesc să învăț textul?”, dar e o cu totul alt tip de memorie.

– Dacă tot ai spus că la cinci ani ai decis că vei fi actor… cum a fost tânărul Zoli Lovas? Tot timpul în centrul atenției, bufonul clasei, ori mai timid?

– Eram foarte cuminte. Eu n-am făcut prostii niciodată. N-am fost un elev strălucit… așa, cu o notă de șapte, opt, p-acolo. Nu am știut matematică, nu mi-a plăcut și n-am înțeles-o. În liceu am învățat să învăț, de fapt. Am dat peste niște profesori foarte buni cu care țin și acum legătura, de exemplu Tudor Dragomir, care mi-a deschis mintea și m-a făcut să încep să citesc mai mult, altceva decât citeam înainte. În centrul atenției? Da, îmi plăcea să fiu, dar pentru că eram un timid și sunt un timid, că de asta îmi și place meseria asta, pentru că sunt altceva… sau îmi dă impresia că sunt altceva și atunci e OK.

– Te-a tentat de la bun început actoria la teatru sau ai visat la o carieră în film?

– Nu, pentru mine nu există actor de teatru sau de film. Sigur că la facultate am avut ore de actorie la film, dar mie teatrul îmi place cel mai mult. Eu nu-s fotogenic și cred că sunt mai potrivit pentru teatru, dar am jucat în câteva filmulețe pe vremea facultății, regizate de Tudor Giurgiu, de arădeanul nostru Titus Muntean… dar actorul e actor. Sigur că sunt alte mijloace de expresie, dar eu fiind o fire mai vulcanică, eu zic că-s bun pe teatru, nu pe film.

– Dacă forțăm un pic nota, totuși, și presupunem că ești actor de Hollywood, în ce filme și în ce roluri te-ai vedea?

– În niciun caz în filme de acțiune…

– Deci Mission:Impossible, exclus!

– (n. red. râde) Da. M-aș vedea în filme din astea… romantice. Mi-ar plăcea și în filme science-fiction! Uite, de exemplu și în „Războiul Stelelor” mi-ar plăcea să joc!

– Da? Ce rol ți-ar plăcea?

– Nu un robot, în niciun caz (n. red. – râde). Ăsta al lu’ Harrison Ford, Han Solo.

Zoli Lovas in Mission Impossible si ca Han Solo in Star Wars

– În ce reclamă te-ai vedea?

– În orice fel de reclamă mi-ar plăcea. Dar am făcut câteva reclame, de exemplu la televizoare și, mai ales, la electrocasnice am tot făcut. Și aici la Arad, și la București. Tot din meseria mea face parte și reclama, ori telenovela, dacă ar fi cazul.

– Care este actorul tău preferat? Fie că e actor sau actriță de teatru sau de film…

– Eu n-am idoli în ale actoriei, dar îmi place Keanu Reeves, îmi place Meryl Streep, Jessica Lange… și trebuie să spun că mai mult îmi place acum de Jessica Lange, când e mai bătrână. Când era tânără, era frumoasă și talentată, dar acuma este „îngrozitor” de talentată! În sensul bun al cuvântului „îngrozitor”. Ar mai fi maestrul meu, pe care l-am avut și profesor, Mircea Albulescu, de la care am învățat enorm de multe și cu cât înaintez în vârstă, cu atât îmi dau seama mai mult acest lucru. Nu le-am conștentizat când eram student, aveam impresia că indicațiile și învățăturile lui îmi intră pe o ureche și îmi ies pe cealalta. Pe atunci nu l-am iubit și i-am și spus, ulterior, „domnule profesor, nu v-am iubit atunci, dar acum vă ador!”. Îmi place să spun că el nu mi-a dat meserie, ci mi-a dat și pâine, și cozonac.

– Dacă te-ai întâlni cu careva dintre actorii străini amintiți, ce i-ai spune?

– Eu și acuma visez, de exemplu, să vin la teatru și aici la poartă să fie Meryl Streep, ori Jessica Lange, dar nu m-aș supăra nici dacă ar fi Barbra Streisand, că-mi place tare mult de ea. Uite, apropo de actrițe, mai am o actriță unguroaică pe care o ador. Se numește Udvaros Dorottya. Eu fiind copil, îi urmăream filmele. Noi avem o colaborare cu Teatrul din Pécs, acum vreo 10-12 ani ne-am dus în turneu acolo și am văzut-o pe un afiș, juca în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” și l-am întrebat pe directorul teatrului „Udvaros Dorottya pe ușa asta intra?”… și am pus mâna pe clanță și am pupat-o, pentru că era singura chestie în contact direct cu ea. Pe urmă, acum vreo trei ani de zile am întâlnit-o aici, la Arad. M-am comportat ca un puști de 16 ani, atât de emoționat eram. M-am înroșit, nu găseam cuvintele, i-am povestit povestea cu clanța. Ea s-a comportat absolut normal. În clipa în care e „demitizată” persoana pe care o adori, nu-i mai așa faină. Mult mai fain îi să-ți închipui cum e, fără să o cunoști.

– Revenind la teatru, care a fost rolul tău preferat și care ți-ar fi plăcut, dar n-a fost să fie?

– Nu am un rol preferat. Ce joc, aia joc, îmi face o mare plăcere și întotdeauna ultimul rol jucat îmi place cel mai mult, dar dacă ar fi să amintesc câteva spectacole la care am ținut mult și cele mai longevive ar fi „Anonimul venețian”, „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, one man show-ul „Apropo, ați chemat pompierii?”, pe care l-am făcut și în varianta maghiară… și dacă tot veni vorba, mi-a plăcut mult și „Cameristele” lui Jean Genet pe care l-am făcut la Aradi Kamaraszínház împreună cu Tapasztó Ernő… cam astea-s rolurile care mi-au plăcut.

– Celor care nu l-au văzut încă, ce poți spune despre ultimul spectacol al Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, „Geniul crimei”?

– E un spectacol pentru un public larg, în care noi, cei cinci actori, ne simțim foarte bine. Am lucrat foarte bine cu regizoarea Antonella Cornici. Eu sunt la a doua colaborare cu ea. E un spectacol în care și noi ne simțim bine, și publicul ar trebui să se simtă bine. Am mai auzit, așa, că se-njură mult… păi, cred că în zilele noastre asta nu e o problemă, oricum e acolo pe afiș bulina cu 16+. Eu zic că e un spectacol reconfortant.

geniul-crimei1

– Care a fost cea mai mare gafă sau întâmplare haioasă care ți s-a întâmplat pe scenă?

– Oooo, aici am foarte multe! S-a întâmplat odată la o premieră, la Timișoara… și atunci am început să iubesc improvizația, de fapt. Pe scenă erau niște oglinzi, așa, pe un cadru și dacă cumva călcai pe cadrul respectiv, oglinzile alea ieșeau de pe șină, iar în timpul premierei, oglinzile au început să cadă. Regizoarea îmi zicea în culise „stop! Oprim spectacolul, lăsăm cortina jos!” și i-am zis „nu, o să rezolv eu problema în timpul spectacolului”. Publicul și-a dat seama că nu face parte din piesă, dar atunci am prins avânt referitor la improvizația pe scenă și îmi place să rezolv probleme de genul. Întotdeauna caut aceste lucruri, pentru că atunci sunt ele vii. Cred că și longevitatea spectacolului „Apropo, ați chemat pompierii?” stă în faptul că tot timpul am improvizat și spectacolul era tot timpul altfel, altfel și altfel.

– Ai prezentat multe evenimente în Arad. Cum a început totul?

– Nici nu știu dacă există un anumit început. Am fost angajat într-o vreme la teatrul din Timișoara și n-am avut timp de altceva, nu prea eram la Arad. La un moment dat nu am mai vrut să fiu acolo, m-am întors la Arad și lucrurile au venit foarte firesc. Am început, de fapt, cu un prieten, Dumnezeu să-l ierte, unul Toni, ceva emisiune din asta culinară. Așa a urmat să prezint Festivalul Clătitelor la Moneasa, apoi Festivalul Cătlanelor, tot cu Toni… și s-au legat toate celelalte, până la urmă. Am tot prezentat baluri de boboci… noroc că acum balurile sunt cu o anumită tematică și nu trebuie să prezint într-o manieră clasică, ci interpretez personaje. Chiar vorbeam recent cu coregraful majorității balurilor, Dorian Cosma, și i-am zis că am îmbătrânit și de acum nu o să-l pot juca decât pe Moș Crăciun.

– Ce înseamnă Aradul pentru tine?

– Îți dai seama… ce pot să spun din moment ce eu am preferat Aradul după ce am fost angajat la Teatrul de Comedie, pe urmă la Teatrul Bulandra, la Teatrul Național la București și într-o perioadă inclusiv la Timișoara. Nu o să spun nici asta că „Aradul e totul pentru mine”… Pur și simplu, eu aici mă simt cel mai bine. Și dacă aș avea șansa să mă nasc a doua oară, tot aici aș veni… dar n-aș mai face meseria asta!

– Cum așa?

– M-aș face medic! A fost visul meu din copilărie, doar că nu știam chimie, așa că am lăsat-o baltă, dar mă pasionează în continuare și m-aș axa pe chirurgie. Și în ziua de azi mai studiez și mai citesc Atlasul de Anatomie…

– Ai avut vreodată ocazia să joci rolul unui doctor?  

– Nu… dar nici nu cred că aș ști să-l joc. Mi-ar plăcea să fac asta pe bune! Când eram copil, îmi tot cumpăram bisturie, microscoape, tăiam broaște… eram tare pasionat de chestia asta.

– Ce ai schimba în Arad, dacă ai putea?

– Mentalitatea. Oamenii sunt prea cuminți în gândire și prea cu bun-simț. Eu aș vrea să-i văd pe oameni mai open-minded. În comparație cu alte orașe, arădenii sunt mult mai… bine crescuți. Nici nu știu cum să-i zic… încă există în Arad o categorie de oameni… așa, mai „úriember” (n. red. – în traducere din maghiară: domn, ca termen de politețe pentru un bărbat)

– Pentru o ultimă întrebare, îți propun un joc de rol. Pune-te în locul meu și pune-ți singur o întrebare! Apoi, evident, tot tu vei răspunde!

– Mi-aș pune întrebarea: care parte a vieții am îndrăgit-o cel mai mult? Păi, copilăria. Acolo m-am simțit eu în siguranță… și dacă ar fi să-mi reiau viața… copilăria, acolo aș vrea să rămân. Poate de asta am și ales meseria asta, pentru că mă simt copil din nou. Însă mai vreau să spun, legat de această meserie, o chestie. Din afară pare ceva foarte OK și mă enervează când oamenii mă-ntreabă „dar ce faceți voi acolo la teatru? Toată ziua vă distrați numa’!”. În același timp, e bine că lumea așa ne percepe și crede că ne este foarte ușor, doar că în realitate e o meserie cu o uzură extraordinară și cu cât înaintez în vârstă, cu atât simt mai mult și mai mult această uzură, atât fizică, cât și psihică. Dacă tot am vorbit de Albulescu, cu puțin timp înainte să moară l-am sunat și l-am întrebat: „meștere – eu așa-i spuneam -… de ce cu cât înaintez în vârstă am emoții tot mai mari?”. Mi-a explicat fenomenul și mi-a spus că este ceva absolut normal, pentru că atunci când ai o anumită experiență, o aperi. Adică nu vrei să te faci de cacao, nu vrei să pierzi „trofeul” acela la care ai ajuns. Vrei să te menții la nivelul portofoliul tău de roluri acumulate și atunci e normal că ai emoții din ce în ce mai mari. E o meserie foarte frumoasă… dar îți zic, eu încă odată n-aș mai face-o. Îmi ajung peste o sută de roluri în douăzeci și ceva de ani. Nu mi-ar părea rău dacă s-ar întâmpla ca mâine să nu mai fac teatru. Nu aș fi frustrat.

– Dar asta nu înseamnă că nu iubești teatrul și că nu-ți place ceea ce faci…

– Da, aș minți dacă aș zice că nu-mi place. De asta am zis și la început că dacă nu iubești ceea ce faci, mai bine să nu faci acel ceva. Este foarte important, în orice domeniu. Vorba aia… am mai zis-o și-mi place chestia asta: dacă viața îți oferă lămâi, fă-ți suc!

[email protected], 7 decembrie 2017, 12:12 PM