Ce faci când eşti cu prietenii la o bere şi vă certaţi dacă Dylan McDermott a jucat în „Iubitul meu se-nsoară” sau era de fapt Dermot Mulroney? Sau când, citind Numele Trandafirului, te întrebi care-i faza cu toate aluziile culturale pe care le face Umberto Eco? Sau când va apare pe ecranul calculatorului mesajul „Does not Computerizes. Dll is missing from this computer”? Daţi un search pe Google, bineînţeles.

În 95% din cazuri, dacă un om porneşte un computer sau deschide browserul telefonului, o face pentru a efectua una dintre două operaţiuni: să citească sau să scrie un e-mail sau să efectueze o căutare pe Google.

În fiecare minut populaţia lumii efectuează peste 2 milioane de căutări pe Google. În 2013 serverele Google au căzut pentru cinci minute moment în care traficul pe internet s-a redus cu 40%.

Dar lucrurile nu au stat mereu aşa. Din cauza unei forme de miopie specifice tuturor profeţilor, primii „proprietari” ai web-ului au intuit treaba cu mailurile, dar au omis că vom deveni atât de dependenţi de motoarele de căutare, o chestiune ce părea extrem de absurdă şi inutilă la începuturile www-ului.

De ce spun inutilă? Ei bine pentru că, la început, în anii 70, există o carte mai subţire decât pagini aurii care conţinea identitatea tuturor utilizatorii de internet cu adresele lor de IP şi adresele de mail aferente. O carte care definea o comunitate în care oamenii se cunoaşteau în mare parte personal.

Nu aveai nevoie de un motor de căutare pentru a găsi informaţii deoarece aveai posibilitatea să le identifici în cele 300 de pagini printate ale cărţii în discuţie. Dacă ar fi să facem o astfel de carte în zilele noastre grosimea ei ar fi de 120 de kilometri.

Oamenii de ştiinţă, artiştii şi scriitorii care şi-au imaginat la momentul respectiv cum va arată lumea viitorului au pierdut din vedere cel mai important element al societăţii noastre, internetul. Maşini zburătoare, holograme, roboţi şi teleportare, toate aceste elemente pot fi regăsite în majoritatea lucrărilor SF ale anilor 60-70, dar nimeni nu şi-a imaginat că vom trăi într-o lume interconectată, care comunica în permanentă.

Portalurile, „paginile aurii” ale internetului

La începuturile internetului, oamenii aveau mare încredere în „portaluri” una dintre cele mai falimentare idei din ultimii 20 de ani. Credeau în alte cuvinte că fiecare dintre noi vom caută un furnizor de informaţii de încredere căruia îi vom cere totul: de la informaţii meteo, la poze cu Rooney Mara dezbrăcată, la ştiri, muzică, filme şi reţete de lasagna.

Primii internauţi erau convinşi că vom intra în imperiul imens al web-ului pe o singură poartă şi vom aştepta pasiv să fim călăuziţi. Nu era teribil de absurd pentru ei să gândească asta, având în vedere că în 1993, la doi ani după demararea proiectului World Wide Web, existau numai 130 de website-uri.

Numărul acestora a început însă să crească exponenţial, ajungând de la 2.738 în 1994 când a apărut şi Yahoo la peste 850 de milioane în zilele noastre. Şi asta ţinând cont de faptul că acest număr reprezintă doar 5% din numărul total de informaţii stocate pe internet ce constituie aşa numitul web vizibil.

95% reprezintă partea întunecată a web-ului, protejată de parole şi stocată pe servere secrete sau PC-uri care comunica peer to peer.

Într-un astfel de context, necesitatatea unui motor de căutare este fără îndoială irefutabilă. Cum a ajuns însă Google să devină liderul absolut şi incontestabil pe această piaţă?

Cum a început Google

Proiectul Google a început în 1998 la Universitatea Stanford din Statele Unite ale Americii, când doi studenţi care se săturaseră să folosească AltaVista s-au gândit că a venit momentul unei schimbări a modului în care poţi caută informaţii în mediul online.

Larry Page şi Sergey Brin au decis să transforme acest proiect ambiţios în lucrarea lor de doctorat. Problema principala era că pentru a programa un motor de căutare trebuie să descarci înainte de toate întreg web-ul pe care plănuieşti să îl indexezi. La momentul respectiv asta însemna aproximativ 300 de milioane de pagini web dintre care peste 2 milioane erau vizibile şi unice.

Profesorul Terry Winograd, care le coordona lucrarea de doctorat a celor doi, a fost impresionat de idee, însă le-a ras în nas studenţilor când a auzit că planul lor chiar era să descarce întreg internetul pe calculatorul construit din Lego din garajul băieţilor.

Motivaţia celor doi era pe cât de nebunească pe atât de filantropică şi anume să facă accesibilă oricui întreagă ştiinţă a lumii, într-un mod facil, rapid şi gratuit. Ce este incredibil şi încântător în acelaşi timp este că au şi reuşit.

Google este o invenţie apropiată ca valoare de apariţia tiparului, iar Page şi Brin sunt probabil singurii Guttenbergi ai epocii noastre. Probabil credeţi că exagerăm însă gândiţi-va puţin. În zilele noastre, folosind Google este nevoie de aproximativ 10 click-uri pentru a află orice informaţie, pentru a învăţa orice.

Oricât ar putea părea de ciudat dacă vrei să creezi un motor de căutare cea mai mare provocare nu este să descarci baza de date de 300 de milioane de website-uri. Asta e uşor. Problema este cum faci după ce ai izolat cuvântul „cafea” în 3 milioane şi mai bine de pagini web cum faci să le aşezi într-o anumită ordine care să înlesnească cercetarea unui utilizator? E clar că dacă le trânteşti acolo la voia întâmplării toată muncă ta a fost zadarnică. E ca şi cum ai invita un copil de clasa întâi într-o biblioteca plină cu 3 milioane de cărţi despre cafea şi i-ai spune să se descurce. Dacă nu rezolvi această problema cunoaşterea devine inaccesibilă iar motoarele de căutare devin inutile.

Când Brin şi Page încercau să găsească o soluţie la problemă erau convinşi că ceilalţi, precum Yahoo, Altavista sau AskJeeves nu o găsiseră de fapt.

Citiți continuarea pe Digi 24 sau urmăriți înregistrarea emisiunii 2.0, mai jos