marþi, 19 martie, 2024

Special Arad Logo

    Ovidiu Balint: Cristian Moisescu, un om cât o dragoste pentru arădeni

    de Ovidiu Balint | 7 ianuarie 2016, 1:38 PM | Opinii | Recomandările editorilor

    13

    Ovidiu, ce faci pe-aici? Îmbrăcat într-un costum în care mă obişnuisem să-l întâlnesc, cobora sprinten scările Primăriei cu braţele deschise spre mine. Caut o ştire, îngăim eu ceva, abia scăpat din cuptorul unei zile de august care-mi topise şi inspiraţia. Era prin 1994 şi mă ocupam de programul de ştiri al Televiziunii Intersat. Dragul meu, pe căldura asta nici eu nu prea am idei, se opreşte brusc din coborâre. Dar, ştii ceva? Am o propunere pentru tine. Am să cobor scările Primăriei în mâini! E bună ştirea? De parcă nu era destulă toropeala pe care o purtam în spinare ca pe un sac, mă mai năucea şi întrebarea lui. Până să pornească operatorul înregistrarea, el începuse coborârea în mâni. Ne-am îmbrăţişat râzând după ce am declarat filmarea ştirea anului. Aşa am aflat că făcuse şi gimnastică, în tinereţe.

    A fost prima amintire care mi-a venit în minte despre Cristian Moisescu după ce am aflat că a murit. Fiindcă asta a fost, un om plin de viaţă, radiind dăruire sufletească şi umor. De fapt nici nu mi-l amintesc trist sau posac. Dezamăgit, da! Dezamăgit de toţi cei cărora le închinase devotamentul lui şi prietenia al cărui har îl avea. Pentru Cristi Moisescu prietenia nu era un dar, el avea harul acesta, aşa cum rar am avut şansa să întâlnesc. Chiar şi mersul pe bicicletă îl implantase în memoria colectivă a arădanilor tocmai datorită iubirii şi apropierii lui faţă de oameni. Din maşină oraşul nu se vede, sunetele lui nu se aud, iar sufletele oamenilor nu se simt. Nici mirosul vieţii oraşului nu se simte dintr-o maşină.

    Nici nu ştiu la care dintre cascadele de amintiri despre el să fiu atent ca să vi le pot povesti şi să pot evoca personalitatea acestui om care şi-a dedicat efectiv fiecare clipă din viaţă semenilor săi.

    Ca profesor? Venea la şcoală aducând pe bicicletă şi un casetofon. În timp ce banda magnetică reproducea înregistrări cu Beatles, Cat Stevens, Pink Floyd, Genesis şi, Doamne, câţi alţii, profesorul Moisescu ne scria în partea stângă a tablei versurile în limba engleză, iar în partea dreaptă scriam împreună traducerea în limba română. Ce-am învăţat de la el? Să îndrăgim muzica de calitate, să ne îndrăgostim şi de limba engleză şi de limba română! Cum? Prin poezie!

    Ca revoluţionar? Se ştie că a fost printre primii care s-au revoltat împotriva regimului comunist. Ce se ştie mai puţin este că avea mult mai multe motive. Tatăl lui, un ilustru om de ştiinţă şi cărturar român, Vasile V. Moisescu, fusese anchetat de Securitate. Chiar şi Cristi Moisescu fusese anchetat de Securitate.

    Ca primar al Aradului? A avut neşansa să ocupe această funcţie în cea mai grea perioadă de după Revoluţie, 1992-1996. Acum municipiul are un buget propriu, pe care în gestionează după propriile necesităţi şi dorinţe. Atunci Moisescu a putut doar să pună o pancartă pe clădirea Primăriei pe care scria: „banii arădenilor să rămână în Arad”. A mai avut neşansa să facă parte şi dintr-un partid care se afla în opoziţe cu guvernul care şi atunci împărţea banii din bugetul central pe afinităţi politice. Ce a lăsat Aradului? Întrebarea mai potrivită ar fi ce a dat Aradului? Eu cred că un pic de suflet, de care oraşul aproape uitase. Aşa s-a refăcut şi remontat un momument important pentru memoria colectivă, Crucea Martirilor al lui Rafiroiu, aşa s-a născut un nou spaţiu expoziţional în centrul oraşului, noua Galerie de Artă „Delta”, aşa ne mândrim că pe clădirea Primăriei Aradului este inscripţionat mesajul „Via, Veritas, Vita” (Calea, Adevărul, Viaţa) şi, nu în ultimul rând, aşa au unde mânca toţi năpăstuţii soartei din Arad, la Cantina socială a municipalităţii.

    Ca şi consilier? Doi dintre primarii care i-au urmat şi-au câştigat funcţiile datorită lui sau chiar numai pentru că prezenţa lui în preajma lor garanta cinstea şi omenia.

    Aşa îmi amintesc iar de o întâmplare din campania electorală a anului 2000. Făceam parte din echipa lui şi i-am sugerat un slogan care a enervat toţi contracandidaţii lui: cinstea poate reveni în Arad! Nu ştiu de ce, dar şi în lipsa lui Cristi Moisescu, toţi se întrebau surescitaţi: adică noi suntem necinstiţi?

    Ca arădean? A iubit Aradul până aproape de neînţeles. Şi asta nu aş şti cum s-o explic.

    Multe amintiri despre Cristian Moisescu năvălesc spre mine. Aproape la fiecare îmi vine să zâmbesc, fiindcă îmi apar îmi memorie bucuria lui de fiecare întâlnire, umorul cu care îmbrăca un firesc, dragostea cu care ştia să te îmbrăţişeze, fie şi numai din privirea aceea cuprinzătoare, şi devotamentul, da, devotamentul prieteniei pe care îl afişa necondiţionat. De fapt, nici nu vreau să mi-l amintesc altfel, decât ca un îndrăgostit de oameni.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Frumos articol Ovidiu, o singura precizare: tatal lui Cristi nu numai ca a fost anchetat dar a si facut ani grei de puscarie in regimul comunist, deasemenea imobilul familiei din Arad (strada Traian Mosoiu nr.12, fosta strada Henri Barbusse) a fost confiscat in anii ’60 si dat unui militian.

      +5 voturi
      +1
      -1
    2. Azi de Sfântu’ Ioan am primit o veste tristă

      07 01 2016

      Îl sun pe prietenul meu Puiu Văran, adică pe IOAN IACOB VĂRAN, cunoscutul actor şi om de cultură arădean, să-l felicit de ziua lui onomastică.
      Îmi răspunde, dar parcă nu era aşa entuziast ca altă dată. Ne gratulăm dar …..
      -. Am început anul rău. S-a mai dus un prieten.
      -. Cine ? Mă reped. Îl ştiu ?
      -. Da !Sigur! E Cristi Moisecu !
      Puiu, cu care am fost vecin, cunoştea că eram în relaţii bune cu Cristi şi nu de acum, ci de prin anii optzeci şi ceva. L-am cunoscut când era organizator de excursii şi tabere pentru elevi. Ica Opruţ, altă vecină, colegă cu Cristi Moisescu la Liceul din Aradul Nou, mi l-a recomandat.
      -. Dacă vrei ca copilului tău să nu i se întâmple nimic rău, îl trimiţi în tabere şi excursii cu Cristi Moisescu. Şi aşa a fost. Chiar s-au împrietenit şi chiar după ce terminase facultatea fiul meu se interesa de dom’ profesor şi invers.
      M-am întâlnit cu Cristi acum o lună şi ceva, la Burza, în faţă la librăria neoprotestantă. Mi se plângea că vede tot mai rău cu ochiul stâng şi nu mai suportă încă o operaţie. M-a întrebat de copii, eu de fetele lui. Era ambii mulţumiţi de copii. Dar părea măcinat de gânduri şi căzut psihic. Eu întotdeauna încercam să-l bine-dispun cu o anecdotă, cu un mic can-can. De data asta nu a reacţionat.
      În decembrie 1989 a fost unul dintre fruntaşii evenimentelor de dărâmare a dictaturii. A ajuns Inspector general al Inspectoratului şcolar, apoi primar.
      Eu atunci am fost arestat şi eliberat după 72 de zile. Apoi, dat afară din serviciu. Nu e cazul să explic. Dar după ce am ieşit din detenţie mergând cu maşina pe Malul Mureşului, ajung un biciclist pe care vreau să-l depăşesc. Era Cristi. Mă observă. Strigă şi face cu mâna să opresc. Aşa fac.
      Eu care eram damnat, arestat, fost în servicii, mă opreşte un revoluţionar adevărat şi-mi spune :
      -. Ştiu ce ai păţit ! Îmi pare rău ! Nu am putut face nimic. Spune-mi cu ce te pot ajuta !
      După îmbrăţişări şi discuţii îmi oferă un post de pedagog la şcoala specială din Şiria.
      Nu l-am refuzat, nici nu am acceptat, dar gestul lui era a unui Mare Om ! A unui creştin adevărat.
      Eu mi-am urmat cursul, uzând de studiile mele.
      L-am întâlnit de multe ori de atunci. A fost la mine, la biroul ce îl folosesc, la ONG-ul unde sunt membru.
      Acum Cristi ne-a părăsit definitiv. Îmi va lipsi.
      Cine o să-mi spună la despărţire : te sărut, cu toată dragostea.
      Dumnezeu să-l hodinească şi să-l aşeze în rândul celor drepţi !
      Adio prietene Cristi Moisescu !

      +12 voturi
      +1
      -1
    3. Lui Cristian Moisescu i-a zâmbit mereu sufletul – nicidecum prefăcătoria buzelor ca mai tuturor.E o diferență. Îi plăcea mai ales să salute lume ”străină” și zâmbea și mai adânc din suflet. Eu așa am simțit de fiecare dată și am avut parte de un dialog de suflet pt că SUFLET a fost esența celui azi plecat. Va fi răsplătit Acolo Sus pt că a dăruit pe pământ ceva fără preț: sufletul. Asta înseamnă ajutor, înțelegere, compasiune, mângâiere dar mai ales toată dragostea pt semeni. Fără să aștepte nimic înapoi. Cineva de pe stradă – pe vremea bicicletei sale – mi-a zis: are o inimă tare bună omul ăsta. De aceea mănâncă toți din ea ca dintr-o turtă dulce. Nu știu de ce n-am uitat replica asta ciudată. Toate pânzele Sus, domnule Moisescu.
      (ovidiu, pe când o carte?)

      +3 voturi
      +1
      -1
    4. Chestia e – ovidiu – că nimeni nu trebuie să trăiască prea mult sau prea puțin (vorbesc dintre cei valoroși) pt ca să li se dedice o carte. Moisescu o merită. Iar tu chiar ai talent cu TIR-u. Nu știu cât de benefice ți-au fost ultimele perioade dar de cele mai multe ori – un eșec pe alte planuri, o durere, o nefericire, singurătatea scot talentul la rampă. Am spus: ai ingredientele necesare pt un autor care merită să fie citit. Deci, cărți vrem!

      +1 voturi
      +1
      -1
    5. Nu pot sa-mi închipui cum fără el!!!
      In mintea mea e prietenul de o viata la care în cumpăna ii ceream sfatul și totdeauna mi-l dădea cu dragoste. Rememorez fragmente de amintiri…. M-a învățat sa merg pe bicicleta iar nu mult după aceea i-am cerut bicicleta sa ma plimb, am ajuns la Timișoara și seara la întoarcere era uimit dar bucuros de „performanta mea”. Vara la ștrandul Neptun care atunci era și pe malul drept (unde e parc acum) ne uimea cu acrobațiile la paralele, era un bun gimnast…Paralelele nu mai au acum loc în ștrand, ștrandul nu mai e pe malul drept, acum e o aglomerare promiscua de cârciumi, nimeni nu mai face „tura mare”, noi o făceam zilnic împreuna cu gașca noastră de prieteni, el era cu câțiva ani mai mare și cel mai iubit și respectat. Odată când eram elev, intr-o excursie școlară am ajuns în Piatra Neamt (acum locuiesc aici) și împreuna cu Lili, colega mea de banca și buna lui soție (mai târziu) i-am trimis o vedere iar la adresa am scris doar: Cristi Arad; vederea a ajuns !!!
      In fiecare săptămâna ne suiam în „tramvaiul electric” și băteam dealurile din Podgorii. intr-o zi, la schitul Feredeu, o ruina atunci, un vag altar părăsit intr-o poiana am „celebrat” (în joaca) o cununie (cununi din flori sălbatice) intre el și Lili….peste ani asa a fost, pentru toată viata.
      Ne adunam în cămăruța lui din curtea casei din Barbusse 12 unde locuiau la rude (tatăl lui era la închisoare politica) unde ascultam pe magnetofonul lui (rara scula atunci) muzica buna și Europa Libera la radio.
      Vara cutreieram munții, mai ales Piatra Craiului, Primul cort l-am făcut împreună din pânza de camuflaj, el cosea la mașină, noi îl ajutam, am probat cortul pe ștrand (ne-am înghesuit vreo cincisprezece în el) era intr-o dimineața, putin înainte ca plaja sa se facă o pădure de antene, toți ascultau Metronomul lui Cornel Chiriac la Europa Libera.
      Era prietenul meu de suflet și confident, adeseori când veneam sa-i spun ceva „ghicea” ce vroiam sa-i spun, îmi citea gândurile, mai ales când ceea ce-i spuneam avea o mare încărcătură emoțională.
      Cristi, o imensa bunătate și blândețe, un OM.
      Îmi amintesc odată, în preajma unor alegeri (pe care le-a pierdut) eram la ei și am ieșit în parcul de lingă blocul lui, toți câinii vagabonzi se gudurau pe lângă el, el avea o mângâiere, ceva de mâncare pentru toți, câinii aia îl iubeau, simțeau omul bun. A pierdut alegerile, arădenii au preferat un escroc… Nu m-am putut abține sa trimit unui ziar arădean o sudalmă pentru foștii mei concetățeni: „arădeni, ați ales, mai bine votau câinii în locul vostru”
      Tin minte ca a introdus în primărie un obicei ciudat pentru angajații de acolo dar ulterior o nelipsita obișnuintă: minutele de rugăciune de dimineață, nu intr-un rit anume, fiecare în legea lui și a sufletului lui.
      Mii de amintiri ma năvălesc. Am pierdut un reper din viata mea, sunt mult mai singur acum. Totuși el n-a murit, el încă trăiește în noi, în inimile noastre, el are o cămăruță prețioasă și tainica …Z… Cu multi an în urma având probleme cardiace îl rugam sa se investigheze, nu vroia : „In inima mea nu intra niște sârme, intra doar prietenii mei” .
      A plecat intr-o zi de Sfântul Ioan….. marele lui prieten, Ioan Alexandru („Fratele Ioan”)îl va întâmpina intr-o existentă mai bună pe Fratele Cristian !!
      Odihnească-se în pace .

      +9 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    6 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.