Ieri, aşa mai înspre seară, mi-am pornit pasul, încet şi pe zi ce trece mai nesigur, prin cartier, pe binecunoscutele alei dintre şi mai cunoscutele blocuri vechi de zile. Dezamăgire totală: linişte de cimitir, parcuri înecate-n pir, pălămidă, costrei, ştir, curţi pustii, sute de hârtii, bănci uitate, uşi la blocuri încuiate, geamuri ferecate, garduri vii netunse, balamale neunse, câini slabi, nemâncaţi… etţetera, de ne ia depresia.

Măi, fraţilor şi surorilor întru credinţa în viaţă, mişcare, cântec joc şi voie bună! Unde aţi dispărut cu toţii? Uite, spre eхemplu aci, în blocul din dreapta, sâmbătă de sâmbătă locatarii chefuiau de „mama focului” şi nimeni nu reclama gălăgia împinsă până adânc în noapte, spre zorii zilei de duminică. Sau mai încolo, în faţa blocului din stânga, sub salcia aia bătrână, se organizau seară de seară nenumărate partide de şah, în tihnă, fără grabă. Ori colo, la colţ, în faţa cramei desfiinţată de o vreme şi înlocuită de un magazin cu produse aI Ti, grămadă de oameni ai muncii plescăiau din buze după fiecare înghiţitură de vin rece, printre nori de fum şi poveşti paşnice aducătoare de bunădispoziţie şi hohote de prelungi de râs sănătos. Ce să mai zic de zecile de cete de copii cu cheile apartamentelor agăţate la gât, călare pe popularele Pegas-uri cu roţi mici, ce animau la maхim tot ce înseamna spaţii între blocuri. Unde au dispărut toţi, aşa, dintr-odată?

Unde au dispărut mirosurile binecunoscutelor mâncăruri? Ce, nimeni nu mai pregăteşte acasă fripturi, pişcot, cârnaţi, gogoşi, …? Dar zgomotele… unde-s familiarele zgomote ce încântau auzul, cum ar fi: bătutul cărnii pentru şniţele şi grătare, clinchetul paharelor şi ciocnitul sticlelor cu băuturi, chiuiturile olteneşti, strigăturile moldoveneşti, descântecele bihorene, tropăiturile pe ritmuri greceşti, oşeneşti, americăneşti …micile coruri de voci răguşite de la berea proaspătă, cu termen scurt de garanţie, ce intonau cântece precum  „M–a făcut mama olteaaan, măăăi …” sau „Trandafir de la Moldova ..”, ori „Bate vânt de la Orade …”? Toate astea s-au dus, le-a ascuns cineva, undeva, sau pur și simplu au dispărut?

Măi oameni buni! Nu-i de glumă! Au dispărut până şi certurile ce călătoreau ca o „boală contagioasă şi mutătoare” de la bloc la bloc, spre deliciul celor mari şi spaima copiilor. Asta ca asta, dar au dispărut muncitorii ce dimineaţa mergeau valuri-valuri spre staţiile de tramvai, s-au „topit” bătrâni ce odinioară se sfădeau între ei pentru scaunele de la mesele la care se juca şac sau şeptică, în „Parcul bătrânilor”. Ştrandul, mai ales în cursul săptămânii zici că-i cimitir de-atâta linişte şi pustietate ce-l încearcă. Şi nu se opreşte aici şirul dispariţiilor! Astfel, au dispărut fabrici, stadioane, denumiri de străzi, fonduri: de carte, de parte, de ten, funciare, europene, naţionale, locale…

Şi mai e ceva! De o vreme au început să se facă nevăzuţi până şi oamenii politici. Aceştia nu se ascund ei pe ei înşişi ci din câte am înţeles de domniile lor se ocupă unii specializaţi în „dispariţii”, fenomene  ce „se ţin lanţ” în cadrul unor ample acţiuni de (dez)iluzionism. Uite aşa, unii dintre politicieni, în care cei mulţi au investit încredere deplină, au început să prindă viteză ameţitoare asemeni găleţii care după ce doar ea a avut privilegiul să scoată din fântâna răcoroasă apă rece pentru „cei aleşi”, se îndreaptă în cele din urmă, cu tot cu lanţul rupt pe la cine ştie a câta za, spre fundul întunecos şi mocirlos, îngrozită că nimeni nu o va mai scoate vreodată la lumina zilei.

Gata! Mă întorc acasă! Nu de altă dar vecinul de la trei m-a rugat să-i împrumut bătătorul de şniţele şi tare mă tem că nu-l mai am. Unde o fi dispărut, nu ştiu! O fi el pe undeva, împreună cu tel-ul, tăvile de copt, maşina de tocat carne …

Prof. Ioan Sălcuță