Avertisment: în lipsa dovezilor aduse la lumină în urma acestei expediții, articolul de față a fost publicat cu indulgență în categoria „Gonzo” (deși unii sunt de părere că se îndepărtează cu viteza luminii inclusiv de acest stil), iar autorul a fost plasat, pe termen nedefinit, într-o celulă izolată, din motive întemeiate.     (Redacția Special Arad)

Locuitorii districtului-prototip de stradă din fundul Bujacului sunt cu desăvârșire subestimați. În primul și în primul rând, chiar de Primăria Arad, care vrea să rezolve situația domiciliară a acestor cetățeni nou-infiltrați în societate cu o denumire de stradă mult sub nivelul lor, cu zero barat imaginație. E o problemă elementară la mijloc. Îmi era clar de la bun început că e nevoie de intervenție calificată. Cum naiba să vii cu o denumire de stradă absolut imemorabilă și neinspirată precum „Mesteacănului”, când vecinii de pe singura stradă paralelă – în mod inexplicabil – nu sunt în stare să țină minte că stau pe „Urzicilor”?! Cum să se prezinte ei printre oameni ca fiind „Mesteceni”, pentru numele lui Dumnezeu?! Trebuie să-i cinstim cum se cuvine pe acești cetățeni neidentificați, pe acești outsideri din Outer Space care dau dovadă de o imaginație atât de bogată, încât au fost în stare să se inventeze până și pe ei înșiși…

M-am pregătit temeinic, cu o hartă și zece bucăți de cereri tip formular adresate Primăriei, respectiv o foaie A4 cu câteva propuneri mai inspirate pentru denumirea străzii cu pricina și, nu în ultimul rând, cu un curaj suprauman în dotare. Viitorul bulevard, ce va face legătura cartierului Bujac cu Aeroportul Spațial Arad și autostrada A1 în câțiva ani, poate fi găsit destul de ușor dacă ai un spirit de orientare mai dezvoltat decât cartierul în sine, dar ne-a fost de bun augur și faptul că jucătorii echipei UTA se cred, mai nou, bucătari într-o grădiniță din zonă. Am luat-o pe stânga ș-apoi pe dreapta, eu și Dănilă cel cu multă benzină, cu Soarele bătându-ne intolerant în ochi ca la contactul mult-așteptat dar imprevizibil de brutal cu Lumina de la capătul tunelului și…

Iată-ne acolo, pe Pământul Făgăduinței, în fața străzii cu un rol aparent banal în sufletele și mințile arădenilor de pretutindeni, dar mai cu seamă în hârțogăreala administrativă de zi cu zi a municipalității… și nu ne-a venit să credem că stăm în ograda unui moment istoric, a unei șanse ratate până și de Google Street View și, cu puțin ajutor din partea Celui de Sus, până și de Satelitul 3U-J4CK! Am fost martorii în avanpremieră internațională a nașterii sub ochii noștri a unei străzi posibil-prospere a urbei, acolo unde nici nu ai bănui că poate să nască așa ceva… din ciclul „așa ceva n-ai mai văzut”… și eram super pregătiți să facem primii pași ai omenirii pe acest Pământ deocamdată Nebotezat în numele Sfintei Triunghi al Bermudelor.

„Houston… we’ve got a problem!”

Prima specie necunoscută cu care ne-am intersectat era un patruped păros care scotea sunete dubioase, a mârâitură cvasi-infernală ce ascundea o cataplazie agonică și gestație dezorientată. Neavând semnal spre Stație, Dănilă a hotărât că ar fi mai oportun să rămână la statutul de Observator, pe baricade, în mașină. Mi-am luat inima-n dinți și aparatul foto la gât, ca să explorez terenul, neuitând nicio clipă care este scopul expres al expediției mele: și anume să găsesc o denumire de stradă potrivită, cu care să fie de acord și cei care vor sta aici. Atât și nimic mai mult.

Primul contact uman – „mesteacăn”

Creatura erbaceeoidă văzută cu ochiul liber și cu vedere termografică

Nu părea că are trăsături specifice copacului din specia mesteacăn așa cum o cunoaștem noi. Rezultatele de expertiză a celor de la Primărie sunt total eronate, mă gândeam, dar semăna categoric cu un pom și, mișcându-se inadecvat pe aripile vântului, mi-am dat seama imediat că stau în fața unui specimen inteligent.

M-am prezentat, cu funcție cu tot… țin minte că am zis Specia Arad în loc de Special Arad, dar cred că n-a sesizat greșeala. Am avut emoții, firește, dar ca să nu mă dau de gol, am hotărât că ar fi mai bine să trec direct la subiect și am început să-i înșirui propunerile de denumiri pentru această stradă. Citeam mecanic lista publicată la noi pe site săptămâna trecută și eram atent la mimica și gestica creaturii erbaceeoide, după fiecare propunere rostită.

Specimenul confundat cu un mesteacăn nu prezenta nicio urmă de interes propunerilor de ordin botanic (acestea erau Str. Pizda Țigăncii, Coada Calului, Hașmaciuca, Ochiul Caprei, Agurida, Sipica și Rodu Pământului), așa că am trecut la lista elaborată pe considerente istorice, după cum urmează: Str. Aristotel, Mahomed, Napoleon Bonaparte, Albert Einstein și Nathan Leopold. Categoric nu i-a plăcut niciuna dintre aceste propuneri. Mi-am dat seama de acest lucru când a vrut să mă lovească cu una dintre crengile mai țepene, în special când am trecut peste „Einstein”. O fi vreun fan al savantului politician Gheorghe Funar, mă gândeam. În urma acestei experiențe prin care am văzut Moartea Căprioarei în fața ochilor mei, m-am încurcat în foi și am sărit direct la lista pe considerente mitologico-biblice și i-am prezentat, cu tempoul mai grăbit, propunerile: Arsenie Boca, Zeus, Hercule, Samson… și când credeam că sondajul meu e un rateu lamentabil, la ultima propunere, Str. Xena, copacul neidentificat a început să dea din „palme” extaziat.

Am prins puțină încredere în mine, văzând că locuitorii acestei străzi noi nu sunt chiar atât de ofensivi pe cât par. Vorba aia, „sunt oameni și ei”, oricât de tras de păr ar suna acest enunț. Am trecut, așadar, la planul ce-l aveam în gând dinainte să ajung acolo și dinainte să constat cu stupoare că acești locuitori nu au o înfățișare întocmai umanoidă, îmbărbătat fiind și de gândul că nu am nimic de pierdut dacă mă dau altcineva decât sunt. Plus, din prima cercetare reușită am concluzionat că lista mitologico-biblică are succes.

M-am îndreptat, așadar, spre un alt specimen așezat pe acest teritoriu, ceva ce părea a fi o îngrămăditură de cărămizi, care mă fixa cu privirea încă de când am ieșit din mașină. Am fost, în schimb, literalmente, luat peste picior de o altă creatură năclăită, fleșcăită pe drum, care m-a obligat să-i recit și ei propunerile mele pentru denumirea străzii. Fiind luat pe nepregătite, mi-am zis că mai bine nu fac pe deșteptul cu această creatură oligotrofă și cleioasă care putea să mă înghită dacă o supăr, așa că am reluat listele de la început, cu gândul să trec repede peste ele. Nici nu am rostit bine prima propunere, „Str. Pizda Țigăncii”, că mocirla aceasta de la picioarele mele a scos un bulbuc…

Creatura oligotrofă văzută cu ochiul liber si detalii pe care nici eu nu le înțeleg

Am realizat că am făcut o prostie colosală și că s-a zis cu mine. Din fericire, acel bulbuc era un semnal de profundă fericire emanată de creatura mocirloasă, în sensul că i-a plăcut din prima această denumire. Fericit am fost și eu, de-ncepeam să vorbesc singur, făcând pași greoi dar atenți, ca să mă îndepărtez în mod cât se poate de civilizat și să nu fie interpretată greșit intenția mea inspirată de instinctul meu de conservare. M-am liniștit, totuși, când am văzut că sunt înconjurat de specimene necunoscute dar, totuși, pașnice, iar exemplarul cărămidoid mi se părea din ce în ce mai primitor când mă apropiam mai hotărât, demonstrându-i că nu are de ce să se teme și, în același timp, demonstrându-mi singur că nu am nici eu, niciun motiv să-mi fie frică de el… sau ea… ce-o fi fost.

Mi-am zis că „acum e acum”. De mult voiam să fac asta. Doar că în rândul oamenilor, totuși, pericolul ar fi fost mai mare să o „iau în gură”, ei fiind mai sensibili în această privință. Pe când, în rândul acestor „mesteceni” (deși încă tot nu sunt de acord cu această clasificare) care, poate, deocamdată nu ne cunosc civilizația chiar atât de bine, aveam șanse să fiu considerat pur și simplu interesant… și nu un ateu care smucește capete de golumbi albe ori de câte ori are ocazia. Așadar, plin de mine, m-am prezentat:

– Bună ziua! Sunt un membru al Martorilor lui Arsenie Boca și am nevoie de ajutorul dvs., dacă-mi îngăduiți. Vă cer ajutorul și acordul dvs., dacă e cu putință – în scris – pe această hârtie pe care v-am pregătit-o și care va fi depusă la camera nr. 5 a Primăriei Arad, ca denumirea acestei străzi pe care vă domiciliați să cinstească numele Preaiubitului Nostru Conducător Spiritual, Arsenie Boca…

Creatura colosală cărămidoidă

Structura potrocalie mi-a aruncat o  cărămidă pe hârtie – și precizez că nici din greșeală nu-mi țintea capul… cel puțin așa mi s-a părut pe moment – din care eu am dedus că-și dă cu presupusul, în semn de aprobare.

Următorii mei subiecți de intervievare aveau forme mult prea bizare pentru ochiul uman, putând fi confundați cu ușurință cu niște gunoaie, molozuri sau cărămizi nereușite și nefolosibile, dar am făcut față cu brio, relativ fără griji, fiind și mai înalt de statură decât EI, ceea ce-mi întărise ideea că sunt cât de cât superior lor.

Ca să vezi! Următoarele semne-mi indicau același rezultat: denumirile de străzi preferate de cei care locuiesc de cine știe cât timp pe aceste meleaguri erau tot Arsenie Boca, Xena și Pizda Țigăncii.

Considerând că misiunea mea a fost un succes răsunător, m-am îndreptat înapoi spre Dănilă, cel care mă aștepta cu o falsă nebăgare de seamă în mașină. Ca și cum nu era nimic nemaipomenit în această delegație. Dacă i-ai fi văzut expresia de lehamite, ai fi crezut că a fost o simplă simulare de rutină. Desigur, eu am văzut în privirea lui rătăcită în Candy Crush că înțelege, în sinea lui, gravitatea situației, dar ne-am prefăcut, amândoi, pe tot drumul spre redacție, că nu ne descurajează o asemenea veste… de-a dreptul… incredibilă.

Iar vestea anticipată automat nu era că locuitorii acestei străzi de mare viitor preferă denumirile de stradă Pizda Țigăncii, Xena și Arsenie Boca, ci faptul că am uitat un amănunt elementar. Lui Dănilă i-a fost jenă să-mi spună, el a vrut pur și simplu să scăpăm cât mai rapid din acel loc dezolant și abominabil. Am uitat, emoționat fiind de experiența covârșitoare, că există o posibilitate destul de mare ca Primăria să nu accepte hârtiile mele rupte de crengi, măzgălite cu noroi și de urme de cărămidă, ori alte substanțe neidentificabile. Celor din Administrație le-ar fi trebuit, pur și simplu, niște acte semnate cu pixul și, nu în ultimul rând, cu numele celor intervievați… ceea ce eu am uitat să mai întreb.

Drumul meu până acolo a fost, astfel, un fiasco complet și nu am dovezi clare că cei de acolo nu ar fi de acord cu denumirea „Mesteacănului”. Iar ce e mai rău… e că nu am dovezi nici despre faptul că am reușit să mă duc pe acest tărâm greu de explorat, greu de localizat… și cu atât mai greu de catalogat drept o stradă. Cât despre poze (vezi mai jos, în galeria foto)… am fost suspectat că le-am făcut în Checheci sau pe Mărului, sau pe undeva unde s-ar duce și Snoop Dogg. „Așa o stradă nu există în Bujac… darămite în metropola lu’ Falcă”, ziceau.

Eu, măcar, am încercat să demonstrez …