„Nu am venit să ținem predici aici… ci să înțelegem propria noastră acțiune în raport cu răul”, a spus glumind Teodor Baconschi publicului numeros din sala cinematografului Arta, în a doua zi a Festivalului de Științe Umaniste, subiectul dezbătut la ediția de anul acesta fiind „răul”, o chestiune metafizică, o problematică în fapt insolubilă, care generează de la sine o sumedenie de întrebări.

Așadar, ce este răul? De unde vine acesta și, mai ales, de ce fac oamenii rele? Iată câteva problematici atinse în conferința „Răul între seducție și banalitate” de vineri seara, cu invitații speciali Teodor Baconschi și Adrian Papahagi.

„Este bine ca o educație reflectivă să ne determine să ne punem întrebarea: cine sunt eu în raport cu răul?”, a început Baconschi, spunând despre sufletul omului că este o arenă de luptă între bine și rău, înainte de a da cuvântul lui Papahagi, îndemnându-l să insiste pe următoarea idee: „Cum a reușit creștinismul să nu rămână prizonierul unui dualism?”, adică să rămână încleștat cu ideologia doar între termeni rigizi aflați la poli opuși, „binele” și „răul”. Căci creștinismul, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, diferă foarte mult de cel care ne vorbea despre rău spre exemplu în Evul Mediu.

„Răul este pentru mine un scandal metafizic”, a explicat Adrian Papahagi, „un punct cheie în teodicee”, căci apare un paradox care a obsedat mulți teologi, filozofi, oameni de știință, care pornește de la următoarele trei idei: Dumnezeu e atotputernic. Dumnezeu e bun. Răul există (îl vedem la fiecare pas, fie că e vorba de așa numiții „proprii noștri demoni interiori”, fie că e vorba de războaie, crime, boli…). Privind aceste trei propoziții enumerate, nu putem să nu ne punem întrebarea de ce există suferința absurdă? Acea suferință care aparent nu are nicio explicație, care nu e provocată de niciun factor exterior, care nu e ca o pedeapsă la un fapt rău pe care noi l-am făcut. Aici, existența răului este un scandal. Pentru a încerca să găsească răspunsuri celor trei propoziții, a apărut nevoia de teodicee.

Baconschi a spus că o explicație a fost oferită de Sf. Augustin, care credea că Dumnezeu nu a creat răul, ci el a existat dintotdeauna. Sf. Augustin vorbea de „păcatul originar”, de „îngerul luminos care l-a sfidat pe Dumnezeu”, despre actul de negare a creației. Kant vorbea, cu sute de ani mai târziu, despre omul care este predestinat să fie bun, însă are o înclinație perversă către rău. Pentru a explica această paradigmă, Papahagi a invocat conceptul de „libertate”. Actul liber al voinței este cel ce ne trimite către rău, răul devenind un fruct al libertății. De ce permite Dumnezeu răul? Pentru că este indispensabil libertății umane, pentru că doar prin libertate există virtute.

Problema intervine în timpurile noastre, când răul s-a depersonificat din „Diavol”, fiind împins cumva către factori exteriori, care nu au nicio legătură cu noi ca persoane, devine doar o „problemă” a cărei rezolvare așteaptă soluții. Astfel, răul s-a banalizat. Astăzi, răul este un termen abstract, gol.

Pentru individul tradițional, răul era evident, ușor de înțeles. Era arătat cu degetul de către clerici, era notat în porunci și în cărți. În modernitate, răul iese însă din teritoriul în care era izolat și ia chipuri în care societatea tradițională nu le cunoscuse, ia miliarde de ramificații. Modernitatea ne spune acum că răul e o problemă care se poate rezolva (prin terapie, prin chirurgie, prin legi etc.). Răul e doar o chestiune de ordin tehnic care poate fi rezolvată dacă suntem raționali, dacă avem resurse tehnice etc.

„Ne aflăm într-o lume care, după eșecul nazismului și a comunismului, nu ne dă prea multe speranțe. Ce mai poate acest gen de rațiune tehniciană a modernității să facă cu răul? S-a ajuns la o impersonificare a răului care convine celui rău. Se spune că Diavolul te face să trăiești cu el, convingându-te că nu există”, a spus Adrian Papahagi, explicând că astăzi omul are convingerea că diavolul nu există decât ca o personificare a unor temeri, frustrări.

„Diavolul e la fel de real ca Moș Crăciun…”, a completat ideea Teodor Baconschi.

„Răul are o vâscozitate materială, pe când binele e diafan, deși ar trebui să fie invers. Eu cred că răul e abisul din noi, această perversitate în care omul privește neantul în față și simte că vrea să se arunce pe el sau pe alții în el”,  a spus Adrian Papahagi.

Astfel, am putea spune că răul e o negare a vieții, o negare a celorlalți. Papahagi a mărturisit că pe el nu răul în sine îl sperie, ci relativizarea și caricaturizarea care i se face astăzi răului, fiind de părere că odată ce oameni îl „omoară” pe Dumnezeu, se întâmplă efecte în lanț. Pentru a își argumenta ideea, a dat exemplu lucrarea „Genealogia Moralei” de Friedrich Nietzsche, unde filosoful german și-a îndreptat atenția asupra lingvisticii „binelui” și a „răului”, orice cuvânt fiind o fosilă a unei gândiri mai vechi. Etimologia cuvântului grecesc pentru „bine” arăta totul ce era mai dezirabil în acea perioadă, arăta putere, bunăstare etc., pe când  „răul” tot ce este mic, meschin, disprețuitor. („Malus” – „rău” în latină, similar ca însemnătate cu „small” în engleză, adică „mic”).  Nietzsche a concluzionat astfel că răul este relativ, că este o viziune aristocratică, morala fiind o chestie de clasă. Același lucru l-au spus ulterior și Marx sau Hegel. „Astfel s-a născut un resentiment al slabilor contra puternicilor. Revolta sclavilor a generat creștinismul. De aici se naște și ideea că răul este relativ și de aici se naște ideea de supraom peste morala creștinismului, peste persoana abjectă a sclavului”, a spus Papahagi, oferind și un exemplu al moralității, cel mai puternic nuanțată în „Crimă și Pedeapsă” a lui Dostoievski, prin personajul Raskolnikov.

„Vedeți, de fiecare dată când se abolește persoana, se manifestă răul”, a spus Adrian Papahagi invocând cele două tipuri de ispite ale răului în modernitate: ispita marxistă, unde individul era abolit, pierzându-se în mulțime, și ispita faustică, unde un singur tip de individ este pus deasupra celorlalți, devenind un „supraom”. Creștinismul, în schimb, ținând absolutul binelui și absolutul răului, ne arată necesitatea pentru omenire a unui absolut moral.

Ultima întrebare esențială a serii a fost, lăsând deoparte proveniența răului, de ce oamenii fac rău, speculându-se că motivul stă într-o lipsă, o scădere, o prostie. Răul se produce dintr-o incapacitate de a înțelege, dintr-o incapacitate a moralității, dintr-un deficit de ființă, de bine. „E o scădere de substanță divină. Eu cred că suntem datori să nu fim proști. Cristos nu ne cere să fim proști, ci să fim treji”, a conchis Papahagi.