Era iarna târzie a lui 2011… una în care președintele ciudat al unei țări ciudate tăia salariile cu un sfert din cuantum, iar Serviciul de ambulanță nu se simțea nici el foarte bine. Doctorița Rita (să-i spunem), cu 20 de ani vechime în salvat vieți pe ultima sută, mai avea puțin și fie își lua câmpii, fie îl bătea pe șef… pe Don Roberto… un papagal politic numit director pe criterii extraprofesionale… exclusiv de clan, aranjamente de culise și șpagă dată întocmai și la timp.
Era frig. Pentru cine are chef să-și amintească, în iarna lui 2011 era frig. Respectiv trebuia să porți căciulă cu urechi… știi de care… de aia de soldat.

Don Roberto „cățelarul” e un tip cică înalt… impune prin asta și, deși nu l-a văzut nimeni dând cu pumnul, femeilor și bărbaților inocenți le e frică de el. E inteligent… asta-i clar… nu reușești tu să ajungi tartor peste doctori fără o zi de practică și fără să știi să dai o injecție, dacă nu ai ceva în tine, la neîndemâna restului muritorilor… Patima sa diabolică de a interpreta regulamentele de ordine interioară și protocoalele ministerului de resort în detrimentul confortului și a liniștii medicilor, asistenților, personalului TESA, a șoferilor și a tot ce mișcă în jurul Serviciului Public de Ambulanță e de notorietate și provoacă crize instantane, cu repercusiuni grave, de durată, și amintiri cu valențe de fabulă tristă. „Trei ani au trecut de când am plecat de acolo… și încă mai tremur” – se confesează doctorița Rita.
Don Roberto te pune să dai notă explicativă pentru că nu porți centură de siguranță la scaunul din dreapta al mașinii care staționează în curtea instituției; Don Roberto te privește, de la el de acasă, pe telefonul mobil, și știe tot ce faci în sediu… pe holuri, în cabinet, în birouri – „vezi că a intrat o pisică pe hol – scoate pisica afară!” – îți tună el la ureche, chiar aflat la zeci sau sute de kilometric distanță… când se duce el să jurizeze concursuri de câini mici și foarte mici sau când stă, la adăpostul unei iubiri penibile, în dormitorul său para-conjugal; Don Roberto îți schimbă fiolele din trusa ta de medic de urgențe, în prealabil controlate „la sânge”… cu seruri expirate ți le schimbă… iar după aceea convoacă o comisie care te pune la punct, rebelule care ești tu, îți mușcă din salariul ăla și așa nenorocit sau chiar te dă afară; Don Roberto cheamă poliția dacă te prinde la serviciu când el nu vrea ca tu să fii la serviciu; lui Don Roberto îi decontezi 500 de euro pe lună din salariul tău de 4000 de euro de medic în Franța – iar atunci figurezi, bine-mersi, ca angajat al Ambulanței aflat în concediu fără plată; Don Roberto e prieten cu exact ăia doi-trei de care are nevoie… „e o împărăție țigănească Ambulanța aia… asta e: o împărăție țigănească” – își așează, concluziv, țigara în scrumieră unul dintre povestitori…
Pentru că Don Roberto n-are decât un Dumnezeu pe pământul ăsta – dumnezeul lui Don Roberto e Prefectura, iar Prefectura e relativă… precum principiile lui Don Roberto.

Minus 6 grade erau în ziua aia de martie, 2011, iar Don Roberto… el, care nu iese din birou decât ca să-și pună la punct sclavii, să mai împută ziua câte unui medic sau să mai dea o sancțiune absurdă unui șofer, iese în curte să o ia la 11 metri pe doctorița Rita. „De ce n-ai șapcă?!” – își jignește colega, jignind clima, și logica deopotrivă, cățelarul… probabil încântat să aplice celebrul banc cu iepurașul în propria sa pădure… „Pentru că e frig… pentru că nu se poate purta șapcă pe vremea asta, dom` director” – încearcă doctorița să-i forțeze coeficientul de inteligență emoțională, măcar, încuiatului. „Nu fii arogantă, Rita! – asta te poate duce la raport și chiar la desfacerea contractului de muncă!” – își vomită caracterul stăpânul… chiar acolo… pe asfaltul înghețat al curții din care ies mașini care salvează vieți… cu șapcă și fără șapcă.
A fost ultimul episod cu care s-au încheiat două decenii de carieră a unui medic sub teroarea unui satrap idiot.
„Când am văzut că 20 de ani de profesie ca medic de salvare cântăresc mai puțin decât șepcuța aia stupidă, am început să plâng, am intrat în birou și mi-am scris demisia.”

Don Roberto nici măcar un telefon nu i-a dat… să își repare tâmpenia… să-și readucă în colectiv serioasa colegă… să-i spună barem un „rămas bun”…
„Timp de 6 luni, aproape că am făcut foamea… dar acum simt că am făcut ce trebuia… probabil că trebuia să fac asta mult mai devreme” – conchide doctorița Rita… una dintre cele mai bune angajate ale serviciului privat de ambulanță… Neuromedic… unde, volens-nolens, ajung cadrele instituției patronate dictatorial de „prietenul prefecturii”, „a lu` prefect”, „a lu` subprefect”, „a lu`domnu Arafat”, „a lu` domnu Igaș”… și cam atât.