Rada Ureche este o arădeancă „prin adopție”, aceasta mutându-se în orașul nostru din Cluj-Napoca în urmă cu câțiva ani, după ce s-a căsătorit cu fotograful Ciprian Suărășan. Aici, după o perioadă în care s-a acomodat cu greu față de viața agitată din Cluj, Rada și-a fructificat o pasiune avută încă din facultate, pe care a adus-o la grad de profesie în adevăratul sens al cuvântului. Este vorba de făurirea bijuteriilor, însă în cazul ei nu vorbim de bijuterii obișnuite ce se găsesc în magazine ci, mai degrabă, bijuterii aduse la rang de artă, cu care, deși este la început de drum, a avut succes atât în zona de vest a țării și în Capitală, cât și în străinătate, la expoziția de bijuterii din Milano.

I-am făcut o vizită Radei la atelierul ei de pe strada Horia (Palatul Szantay) pentru a afla mai multe despre modul unic prin care prelucrează argintul, folosindu-se de tehnici cu adevărat nonconvenționale: boabe de mazăre, de fasole, apă, ba chiar și firele măturilor devin unelte pentru a crea cercei, inele și pandantive cu adevărat unice.

– Tu propriu-zis ce studii ai terminat?

– Am terminat Facultatea de Drept și Facultatea de Comunicare și Relații Publice, cu master în relații publice.

– La Cluj?

– Da. Și am lucrat ca jurist. Nu am reușit să găsesc de lucru în domeniul relațiilor publice, deși îmi plăcea. Tot ca jurist am lucrat și când m-am mutat în Arad.

– Cum ai ajuns la Arad?

– Soțul meu… dragostea.

– Cum ai ajuns de la un domeniu așa de strict, calculat, la fantezie, la bijuterii?

– Eu făceam în facultate, strict ca o pasiune, bijuterii din lut polimeric și ceramică.

– Pe atunci de unde ți-a venit ideea?

– Erau niște oameni în piața Unirii din Cluj, aveau ceva tarabă și tot îmi cumpăram cercei de la ei, mulți, foarte mulți! Și la un moment dat am zis «hei, eu nu pot să-mi fac?» și am căutat pe net cum se fac și am început și eu. Vindeam pe la colegi, mergeam pe la un târg, două, dar numai ca să facem un ban în plus pentru weekend, mă ajuta și Cipri (n. red. – soțul ei). După ce m-am mutat la Arad, în 2011, a devenit mai serios acest hobby.

– Cum a fost tranziția la Arad dintr-un oraș așa de mare și agitat cum e Clujul?

– Cu plânsete. Dar a fost OK. Am avut noroc că am găsit oameni foarte faini. Mi-am făcut prieteni destul de repede. Puțini, dar buni. Primele două, trei luni au fost mai grele, după care m-am adaptat.

– Ce ți s-a părut cel mai dificil?

– Oamenii.

– În ce sens?

– Stilul de viață. Eram obișnuită că în Cluj poți să ieși oriunde, chiar și dacă ieși singur, ieși într-un bar, te așezi la bar și în două zile de stat în barul ăla cunoști pe toată lumea și ești în oraș cu toată lumea. Și am venit în Arad și chestia asta nu a mai funcționat, păream o ciudată. Am făcut-o! Eram la un moment dat atât de disperată încât am zis că mă duc pe stradă și opresc oamenii care mi se par mai OK și-i întreb «vrei să fii prietena mea?». Dar m-am obișnuit. Am cunoscut oameni extraordinar de faini, cei care îmi sunt prieteni și azi.

– Să revenim la bijuterii. Când ai trecut de la partea cu pasiunea bijuteriilor din lut, la argint?

– Păi, unul dintre oamenii faini pe care i-am cunoscut e Arina Varga și îi povestisem ce făceam în facultate. Ea chiar urma să-și lanseze noua colecție în 2012 și m-a întrebat dacă nu vreau să fac ceva pentru colecția ei. Am început să lucrez cu Arina exact pe material, pe rochie, pe decolteul rochiei, pe tot. Și am scos o colecție pe care nu aveam de gând să o vând, nu am vrut să fac nimic cu ea, doar să îmi umplu timpul. Și a rămas așa. După care lumea a început să mă întrebe: «Nu mai faci? Nu le vinzi?». Le tot vedeau puse la Arina. Așa mai făceam din când în când tot din hobby și, văzând interesul pe care îl aveau oamenii față de ceea ce fac, am zis să încerc să fac mai mult, să fac bijuterii, nu numai accesorii, căci astea erau practic niște mărgele înșirate sau lipite. Erau inspirate din anii ’80, foarte faine de altfel. Atunci am început să caut cursuri de bijutier, dar a fost foarte greu, căci nicicum nu coincidea programul meu cu al lor, celor din București. Am reușit pe la finalul lui 2013 să merg la un curs privat la o școală de bijuterie. Am venit înapoi foarte încântată, dar și dezamăgită, căci mă simțeam ultima din grupa mea, pentru că tot greșeam și tot trebuia să repar. Am plâns și acolo o dată… (râde, n.red.). După care am mai găsit încă o școală de bijuterii la Cluj, am mers și acolo și am continuat un curs mai avansat. În prima fază, am lucrat cu alamă, căci îmi era frică să lucrez cu alte metale.

– Ăsta e un metal mai nepretențios?

– Da. E o combinație de nichel cu cupru. Mie mi se pare că se mânuiește chiar mai greu decât argintul sau aurul, dar fiind ieftin, am lucrat cu el cât să îmi fac mână. Am avut norocul că părinții soțului meu ne-au lăsat să lucrăm în spațiul liber de la etajul magazinului lor de instalații, așa că lucram acolo. Dar după un timp a devenit neîncăpător, eu lucrând și el făcând poze, în aceeași cameră de 30 de m²… era greu. Așa că ne-am căutat un alt spațiu și am găsit atelierul ăsta și de când ne-am mutat aici, în 2014, practic a început să crească și am preluat-o ca un mod de viață. După cum ai văzut, eu fac un alt fel de bijuterie.

– Am înțeles că ai ceva tehnică foarte interesantă cu boabe de mazăre… De unde ți-a venit ideea?

– Pot turna cam în orice. Îmi place să fac altceva. Noi încercăm în branșa noastră, cele care fac bijuterie contemporană, să nu ne copiem. Și dacă cineva face într-un anumit fel, nu o să intru pe stilul ăla. Persoana trebuie să se regăsească în ceea ce fac eu, sau eu să mă regăsesc în ceea ce vrea persoana de la mine, căci lucrez și la comandă. Dacă nu îmi place o idee, prefer să nu o fac. Căci am mai încercat și nu a ieșit nimic. Revenind la tehnică, la început am lucrat mult prin construcție, ceea ce și învățasem, dar simțeam că nu mă prea reprezintă. Am tot stat și m-am gândit ce pot să fac. În caz că știi video-ul cu mușuroiul de furnici care tot circula pe net, în care un tip topise aluminiu și îl turnase în mușuroi… de acolo mi-a venit ideea să fac și eu asta, dar la o scara mai mică. Mai întâi am încercat să torn argintul topit în mătură, iar după multe încercări mi-au ieșit primele piese. De acolo, m-am gândit că pot și în boabe de fasole, de mazăre… Am tot încercat succesiv și am rămas la câteva „materiale” care îmi plac: sarea de Himalaya, boabe de fasole, linte, în mătură… îmi place să torn în apă.

– În apă?

– Da. Argintul e topit și în momentul în care e pe suprafața apei el se întărește aproape instantaneu, nu apucă să curgă. Și ia forme foarte interesante, niciodată la fel. Cerceii mei tot timpul sunt asimetrici, căci nu am cum să torn de două ori la fel, oricât m-aș chinui.

– Acum lucrezi doar cu argint? 

– Lucrez foarte mult cu argint. Am început, mai timid, să lucrez și cu aur. În combinații cu argintul, îl folosesc deja de un an de zile.

– Ce pietre preferi?

– Îmi plac în general pietrele brute și, culmea, perlele. Chiar îmi plac foarte mult perlele. Îmi mai place mult, de exemplu, lava vulcanică prelucrată. Mi se pare absolut incredibilă.

– Care e cea mai excentrică bijuterie pe care ai făcut-o?

– O piesă de cap din alamă și granat care a fost și prima piesă cu care am participat la o expoziție. Pentru că noi avem târguri specializate, cei care lucrăm în bijuteria contemporană… Acum mai este doar unul, erau două la un moment dat, în București. Treci de o selecție riguroasă ca să ajungi acolo, cu o colecție făcută special pentru ei, cu un juriu internațional de la școli de bijuterie din Europa și dacă ei te vor, atunci ajungi acolo. Dacă nu, ghinion, poate la anul. M-am bucurat foarte mult, pentru că a fost prima dată când am participat la târg și prima dată când am făcut o ședință foto de asemenea anvergură. Am și ajuns într-o revistă. Așa, din prima. Am fost foarte fericită. Piesa nu o vând. Se păstrează!

– La expoziții în străinătate ai participat?

– La una singură. În Milano, anul acesta, în februarie.

– Și cum ți s-au părut bijuteriile prezentate acolo?

– Ele au fost foarte diverse. Nu au fost două persoane care să creeze la fel. Chiar am rămas surprinsă de câte idei pot avea oamenii, de cât de frumos pot să îmbine materialele. Erau, de exemplu, bijuterii făcute din cânepă în combinație cu aur. Oamenii de acolo chiar poartă așa ceva, fără nicio problemă. Eu, obișnuită cu România, unde explic ceea ce fac și de ce bijuteriile mele nu au forma bijuteriilor clasice, m-am dus într-un loc în care mi-au spus: «E ok, e în regulă. Nu trebuie să-mi explici». Au fost foarte multe piese care erau obiecte de artă, care nu neapărat le poți purta. Eu am avut la un moment dat o colecție inspirată din porțile japoneze Tori. Am fost foarte surprinsă după ce un colier din această colecție a fost cumpărat de o doamnă la un târg și m-a rugat să-i dau jos lanțul. Am întrebat-o ce nu-i place, să vedem ce putem lucra la piesă. Mi-a spus că i se pare absolut perfectă, doar că ea vrea să și-o înrămeze și să o pună în casă. Era așa… wow! Cred că un compliment mai frumos, că cineva vrea să-ți pună bijuteria în ramă, nu există… Deși era purtabil, ea a vrut să facă din colierul meu un tablou.

– Ținând cont câtă muncă depui și că sunt bijuterii unicate, cam cât ceri pe ele?

– Prețul este mai mare, dar nu cu mult mai mare. La unele da… depinde de complexitatea piesei. Am avut și cercei la 50 de lei, dar și un colier pe care l-am dat cu 1300 lei. Depinde de complexitate.

– Cât de mult lucrezi la o piesă?

–  Și aici depinde. Pot lucra efectiv pentru o pereche de cercei simpli jumătate de oră, că apoi urmează un proces pe care îl fac mașinile, să-i lustruiască, să-i curețe. Cred că cel mai mult am stat cinci zile pe un inel. A fost și destul de încăpățânat inelul. Bijuteriile au viața lor, în general. În medie, într-o zi, două, poate fi gata o piesă. Chiar dacă eu o termin azi, în următoarea zi trebuie să o curăț de oxid, să o lustruiesc, iar fiecare proces durează câteva ore. Chiar dacă am terminat piesa, nu pot să ți-o dau atunci.

– Și planuri pentru viitor?

– Să participăm, eu și soțul meu, la cât mai multe evenimente internaționale. Cel mai mult, ca plan de viitor – de fapt e și planul din prezent – e să încercăm să le explicăm oamenilor ceea ce facem, că este o bijuterie diferită și că bijuteria contemporană trebuie să te reprezinte.