„Să mă suni mâine dimineață te rog, pe la 10, să mă trezești!”, asta o rugasem eu pe Cristina, sâmbătă seara. Am fost la concertul celor de la Cargo împreună cu mai mulți prieteni și credeam că mă voi trezi puțin mai greu. Nu a fost să fie așa. Duminică aveam programată o tură cu bicicleta până la Pecica, la Muzeul Digital, iar ceasul a sunat la 9 dimineața. Cristina a sunat la 10. Și așa mi-am început eu dimineața de duminică: cu un telefon de la două fete simpatice care mă invitau la o cafea la Radio Arad, dar modul în care au făcut-o a fost genial: telefonul pe „șpicăr” și live pe facebook! No’, așe da! Făcut duș, echipat și plecat. Am stat cu fetele la o bârfă mică și o cafeluță și apoi ne-am îndreptat către Piața Avram Iancu, locul de plecare.

20161030_113545

În piață, i-am așteptat pe ceilalți bicicliști. Tot felul de biciclete performante, oameni echipați corespunzător, ce mai, adevărați bicicliști, „profi”, vorba aia! Atunci am realizat eu ceva… Eu nu am făcut niciodată un drum atât de lung cu bicicleta, mai ales pe autostradă, dar am zis că dacă m-am înhămat la asta, acum nu mai dau înapoi.

Traseul pe care trebuia să îl facem era până la Pecica, la Muzeul Digital, la „fabrica” de pită, retur Arad, către Parcul Eminescu – să aprindem o candelă în memoria sufletelor care au căzut  victime tragediei de la #Colectiv – și apoi POATE un pahar de vin.

14572134_10210880258303336_558746041111626450_n

Drumul până la Expo a fost ok. Mă simțeam chiar bine, eram încrezător în forțele mele, asta până am ieșit în câmp deschis. Ei, acolo nu a mai fost atât de ușor. Vântul bătea destul de tare și nu a fost simplu pentru un novice. Alții din grupul nostru, cu semicursiere, treceau pe lângă noi ca vântul. Pe șosea am avut o pauză forțată: pană!

20161030_134839

Pana s-a rezolvat și am plecat mai departe. Pe șosea treceau mașini din sens opus, claxonau, ne făceau cu mâna, a fost frumos. De la un anumit moment simțeam cum mușchii de la picioare mă ardeau, mă gândeam că forma mea fizică nu era pregătită pentru așa ceva. Joc eu baschet și fotbal, dar nu e același lucru. Prin minte au început să mi se deruleze o grămadă de filmulețe pe care le văzusem pe YouTube despre atleții care aleargă kilometri întregi. Ei vorbeau de pragul acela psihologic peste care trebuie să treacă, despre cum ignorau durerea pentru a depune efortul necesar. Atunci m-am hotărât să îi dau și eu drumul, să îmi pun mintea la treabă. M-am ridicat de pe scaun și am început să pedalez mai repede (eram undeva către capătul plutonului). Am pedalat și am pedalat, am trecut de mai mulți colegi, până când am ajuns la capătul plutonului din față (ne-am mai „rupt” pe drum în două plutoane). Altă poveste tată, mă dureau picioarele, dar era foarte suportabil, mă obișnuisem. Mă poziționasem în spatele unui coleg, ciclist în toată regula care lua vântul din față și cu ajutorul lui am ajuns în sfârșit la Muzeul digital din Pecica.

20161030_150635

Ne-am rehidratat, am făcut poze, ni s-a prezentat ce este aici, cum clădirea al cărei arhitect este Claudiu L. Ionescu este inspirată dintr-o operă a lui Brâncuși, „Miracolul” . Înăuntru, un spațiu destul de mic de altfel, era și o bicicletă. Te urcai pe ea și dând la pedală pe ecranul pus pe ghidon puteai „parcurge” virtual drumul de la Arad la Nădlac cu bicicleta, canoe sau avionul. Clădirea este un ceas solar, folosește curent din panouri fotovoltaice montate în imediata apropiere, refolosește apele meteorice, are terasa acoperită cu iarbă, iar unul dintre pereții interiori cu ferigi. În interior se regăsesc ecrane tactile de 45 de inci, proiectoare și televizoare 3D, un cuptor tradițional de „Pită de Pecica” complet funcțional, construit din cărămidă arsă după un model de acum 250 de ani. Tot de la muzeu se pot închiria biciclete.

După ce s-a mai „rezolvat” încă o pană, am plecat către fabrica de pită. Aici am luat o pauză de masă, pogăcele cu jumări, cornuri cu ciocolată, brânzoici și tot felul de produse de patiserie. Să vii până în Pecica cu bicicleta ca să îți cumperi Pită de Pecica, asta înseamnă să fii mafiot!

14568084_10210880272423689_381256506104811667_n

Drumul înapoi l-am făcut în aproape jumătate din timpul de la venire. S-a pedalat constant, pauze puține și chiar dacă vântul a bătut din față, am mers foarte bine.

La un moment dat se mergea cu 18km/h. Am întrebat: „Așa e la 18?!” Un coleg din spate mi-a spus că da. M-am uitat în spate să nu vină mașini și am intrat în depășire. Colegul din spate m-a urmat și ne-am rupt de pluton. Nici colegul din spate nu se simțea foarte bine la viteza aceea, simțeam că putem mai mult și am hotârăt să mergem în față păstrând constant 20 km/h și făcând schimb între noi, care să „rupă” vântul din față. Alții care se „rupseseră” de mult de pluton erau aproape de Arad deja :)

După o mică pauză din motive naturale, am plecat din nou la drum. La un moment dat, colegul care era în față mă întreabă:„E ok așa?”. Mă întreba de viteza cu care rulam. I-am spus că: „ da, mergem bine și mă simt foarte ok.” Atunci s-a întors către mine zâmbind și mi-a spus: „Nu de alta, dar mergem cu 25 de ceva vreme.” Îl observam cum se uita cu coada ochiului în spate, să vadă dacă nu mă pierde. La un moment dat, am mai redus din viteză și a mai încetinit și el. Vizavi de Verbiță, înainte să intrăm în Arad, ne-am reîntâlnit cu colegii din față care ne așteptau. Acolo am simțit o mică durere în piept, am respirat calm de câteva ori și mi-a trecut, dovadă că pragul de durere nu e pus acolo doar așa de formă, acela te anunță să o lași mai moale, nu să o dai pe eroisme cum făcusem eu. I-am promis că data viitoare nu mai exagerez și că îmi voi împinge limitele gradual și astfel mi-a dat pace :)

Ajunși înapoi în Arad, am intrat pe str. Victoriei și ne-am oprit la o florărie care vindea și candele de unde am cumpărat câteva. Ne-am îndreptat către Parcul Eminescu, am aprins candelele în memoria celor de la Colectiv, am ținut un mic moment de liniște și după ce unii dintre noi au dat un mic interviu, am plecat la un pahar de vin.

fb_img_1477895821728

Ajunși în piață, ultimii supraviețuitori, pentru că unii plecaseră deja acasă, am luat un vin fiert, am povestit, am râs și am făcut poze. Alții au dansat, iar eu ceream sfaturi. Ce să fac pentru a combate febra musculară pe care eram convins că o voi avea azi. „Aspirină și o linguriță de zahăr” , mi-a spus Coco.

Mi-am luat rămas bun și am plecat către casă. Am urmat indicațiile lui Coco, am făcut o baie fierbinte (apropo, sunt 473 de bucăți de faianță, le-am numărat :) ) și, apoi, somn.

14910377_1092636124123598_1223270891465245987_n

De un singur lucru nu mai pot scăpa acum: microbul pedalei!

Astfel de experiențe se repetă!

P.S. [email protected] , mulțam de bicicletă, s-a comportat exemplar!

P.P.S. Din păcate, un îndrăgit ciclist arădean, Cristian Nemeș, a murit astăzi după ce a stat în comă de gradul 4 în acest weekend, cauza fiind un atac cerebral. Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

Foto credit: Coco Smin , Csapo Sándor József

 

 

 

Mihai Todoca, 31 octombrie 2016, 2:48 PM