Știri Arad. Continuă poveștile mămicilor care au avut neșansa de a sta internate, împreună cu copiii lor, în Secția de Boli Infecțioase Copii din cadrul Spitalului Județean Arad. A trecut o săptămână de la scrisoarea Cristinei Rusu, o poveste care a aprins practic fitilul în această secție și probabil în întreg sistemul medical din Arad.

Mai jos vă redăm povestea Andrei, una dintre mămicilie care a fost prezentă și la protestul din urmă cu o săptămână din fața Spitalului Județean, dar și sâmbătă la întâlnirea din Piața Avram Iancu cu reprezentanții presei.

Comentariile sunt de prisos și de aceea vă lăsăm pe dumneavoastră să citiți integral povestea scrisă de Andra.

„Povestea  mea  de  groază

a început in seara zilei de marti, 5 ianuarie 2016 cand in jurul orei 23 am ajuns la UPU cu baietelul meu in varsta de 10 luni  in urma unor simptome de enterocolita, manifestandu-se cu varsaturi si diaree. Acolo doamna doctor mi-a propus internarea. Eu nu am agreat aceasta propunere si i-am spus sa ma lase acasa cu tratament. Dumneaei a fost de acord, conditia fiind sa ma intorc imediat la UPU daca starea se agraveaza. I s-a administrat metroclopramid injectabil si am primit indicatie  sa ii dau in perioada imediat urmatoare saruri de rehidratare orala , sub temeiul ca nu va mai varsa fiind sub efectul medicamentului. Am rugat insistent sa i se faca o perfuzie, dar am fost refuzata, pe motiv ca la UPU nu se fac perfuzii pentru ca dureaza foarte mult (3 ore) si le tin sala ocupata, solutia fiind internarea pentru mult dorita perfuzie de rehidratare.

Dupa 5 ore, respectiv la ora 4:00, ne-am intors ingrijorati inapoi la UPU, deoarece cel mic incepuse sa verse pana si apa. Mi s-au intocmit actele pentru internare, in sectia de boli infectioase  si la ora 4:50 eram deja in salon. Pana la ora 12, copilul nu a fost consultat de absolut nimeni. Abia la ora 14:00, la 10 ore de la internare avea montata o branula. Copilul a fost intepat de 15 ori la rand, i s-a cautat la propriu vena cu acul pe sub piele. Tortura la propriu chiar si pentru un adult care nu are probleme cu inima! Iar eu in acest timp nu faceam decat sa ma dau ca capul de pereti si sa incerc sa ma conving singura ca acea branula e o gura de oxigen pentru baietel, si orice ar fi trebuie sa i se monteze. Bineinteles ca am fost apostrofata ca ii dau prea mult de mancare copilului, ca este prea gras si de aceea nu i se vad venele.

Incepand cu ora 14:00 a zilei de miercuri , 6 ianuarie 2016, copilul meu a inceput sa primeasca „TRATAMENTUL” mult asteptat care era constituit din antibiotice injectabile (Ampicilina si Gentamicina) si cam atat. Orice om stie ca o infectie virala se trateaza cu antivirale, sau cu tratament simptomatic, nicidecum cu antibiotice, dar la BIC Arad, asa se practica! Nu conteaza ce boala ai, esti umflat de antibiotice pentru simplul fapt ca esti pe sectie de infectioase si exista o multitudine de bacterii care le poti contacta! Practic, copilul meu putea face si acasa o perfuzie de rehidratare, fara sa fie expus unui mediu septic atat de agresiv cum este sectia de boli infectioase. Dar ca parinte cand auzi din gura medicului de la UPU ca ii pun viata in pericol propriului meu copil daca nu ma internez si e posibil sa si moara daca nu se hidrateaza in decurs de cateva ore, accepti orice! Daca plecam acasa din nou, ii puneam viata in pericol… Dar oare asteptarea noastra de 10 ore pana la montarea branulei cum poate fi numita oare, Act medical de nota 10?

Dupa ce a inceput administrarea tratamentului abuziv, eu am inceput sa consum gigabiti intregi de trafic pe internet in cautare de raspunsuri despre boala cu care era suspectat (Rotavirus), despre eventuale tratamente care se administreaza in astfel de cazuri, orice informatie imi era de folos, pentru ca pe toata perioada internarii, am avut un sentiment maxim de vinovatie ca imi tin copilul intr-un loc care nu trebuie. Bineinteles ca dupa zile intregi de documentatie, am ajus la concluzia ca antibioticul ii este dat efectiv degeaba, iar cand i-am expus acest lucru medicului curant (Dr. Oprea), mi s-a raspuns foarte scurt si la obiect ca ea e medic si eu un nimeni, deci nu stiu ce vorbesc.

Tot in aceeasi zi, pe 6 ianuarie a mai fost internata cu noi in acelasi salon inca o mamica cu baietelul ei in varsta de un an si 2 luni, cu diaree. Ambilor copii li s-a recoltat examen de scaun care a fost trimis la laborator, rezultatul venind a doua zi, joi 7 ianuarie 2016. La vizita de dimineata a venit doamna doctor cu o stare de spirit greu de descris! In loc de buna ziua ne-a luat direct la rost din motivul ca am lasat copiii sa se atinga, acest lucru neintamplandu-se categoric. De fapt se incerca musamalizarea faptului ca au fost internati in acelasi salon 2 copii cu patologii diferite, iar riscul de infectie era 100% in astfel de conditii. Este logic faptul ca intr-un salon de 4 metri patrati e imposibil sa nu te infectezi doar prin simplul fapt ca mamicile care merg la baie ating aceeasi clanta a usii. Personal eu nu am vazut vreun cadru medical sa se spele pe maini dupa ce vine din  salonul de hepatita si intra in salonul cu rotavirus. Pe langa faptul ca noua mamicilor ni s-a pus pe umeri posibila infectare a copiilor, am incercat sa am o discutie clara cu doamna doctor. Am inceput sa ii spun cum a decurs totul, cat de ingrijorata sunt de starea celui mic, de faptul ca a slabit 2 kg in o zi si jumatate, la care raspunsul ei a fost absolut halucinant: „lasati doamna ca si asa aveati un copil obez, spuneti multumesc ca a slabit”, asta in conditiile in care la 10 luni copilul avusese 10 kg, iar in 2 zile ajunsese sa cantareasca aproape 8 kg. In acel moment mi-am dat seama de umanitatea dansei.

Nici bine nu se incheie a doua zi de internare ca se si prezinta doamnele asistente cu o caruta de ace si eprubete sa ii mai ia sange  pentru nu stiu ce analize. Am insistat sa i se scoata sange prin branula, dar ele au refuzat categoric pe motiv ca ies analizele contaminate. Bineinteles ca l-au mai intepat o data, i-au mai spart o vena, sangele ii siroia pe manuta, iar eu am spus GATA, trebuie sa ma adun, e copilul meu, nu marioneta lor!  Le-am spus ca nu mai vreau sa se atinga de el si nu le mai permit sa il mai intepe nici macar odata. Cand m-au vazut cat sunt de inversunata,o asistenta ii sorcea efectiv de manuta sa ii siroiasca sangele mai tare, iar o alta asistenta a scos capacul de la eprubeta sterila in care trebuiau sa colecteze sangele si a inceput efectiv sa ii adune sangele de pe mana cu eprubeta fara capac. In acest mod din punctul lor de vedere, sigur proba de sange nu era contaminata, daca scoteau din locul branulei deja montata nu era ok, a fost mai bine asa, sa mai terorizeze saracul bebelus inca odata.

Vine a treia zi de internare, vineri, 8 ianuarie 2016, din nou antibiotic, din nou ignoranta dar asta nu e tot, iar vin mandrele de asistente burdusite de ace si eprubete, ca vezi… le mai trebuie o proba de sange. In momentul ala am explodat la propriu! Categoric nu s-a mai atins nimeni de copilul meu. Cu siguranta in acea sectie troneaza la loc de cinste comportamentul inuman, indiferenta, superioritatea, placerea de a crea suferinta unor fiinte asa de firave cum sunt copiii. In aceasta zi, nu am vazut-o la ochi pe doamna doctor, deci mi-a disparut orice urma de speranta ca voi pleca acasa.

Sosise weekendul, asa ca nici vorba de medic fizic prezent in sectie. Baietelul meu incepuse sa se simta din ce in ce mai bine, in timp ce colegul lui de salon, era din ce in ce mai rau. Trecusera zile de la internare, exact timpul de incubatie al infectiei cu rotavirus. Inevitabilul se produsese, se infectase de la al meu. Mamica respectiva era disperata ca nu o baga nimeni in seama, eu oarecum priveam situatia cu alti ochi fiind trecuta deja prin asta. Baiatul respectiv facuse febra 40, masurata cu ajutorul termometrului meu personal adus de acasa. Niciun medic sau asistent nu era prin zona, noi aveam interdictie sa parasim salonul si cu toate astea, l-am lasat pe cel mic al meu dormind in pat si am plecat in miez de noapte sa caut pe toata sectia un medic. Era o liniste de mormant, minute bune am cautat pe cineva pana am dat de o asistenta cu ochii umflati de somn, care a venit si a inceput sa înveleasca bietul copil in niste cearsafuri udate bine cu apa rece de la robinet. Am inceput sa tot intrebam daca nu ii da ceva de febra si au spus ca nu au. E strigator la cer sa te gandesti ca vorbim despre o sectie de boli infectioase unde nu exista nici macar o fiola de algocalmin sau un antitermic potrivit, mai ales ca noi mamele suntem internate acolo intr-un regim de detentie la propriu, nu avem contact deloc cu lumea exterioara. Intre timp mamica respectiva si-a chemat familia cu medicamente adecvate la spital, sugerate de mine, care trecusem prin asta, pt ca medic era doar pe hartie. Asistentele au dat de inteles ca nu au voie pe timp de noapte sa o deranjeze pe doamna doctor si in toata tevatura, a inceput una dintre ele sa enumere diferite lucruri care m-au eclipsat! Nici ele (sau macar cele de pe tura respectiva) nu erau de acord cu ceea ce se intampa acolo, m-au intrebat daca am cerut doctoritei reteta de medicamente care trebuia sa o cumpar  pentru a i se administra celui mic. Eu am ramas masca! Si cu tensiunea ridicata la maxim le-am spus: „vreti sa spuneti ca trebuia sa cumpar vreun tratament dat de doamna doctor, iar eu nici macar nu am stiut de existenta lui?” Raspunsul lor a fost ca nu pot sa imi dea mai multe detalii, riscand sa isi piarda serviciul daca o fac. În acel moment mi-am dat seama ca nu mai trebuie sa stau nici macar o zi in spital. Toate aceste evenimente se petreceau la 02:00 noaptea, am decis sa raman pana dimineata si apoi sa plec, chiar daca era duminica si nu se faceau externari.

Dimineata deja aveam bagajul facut sa plecam  acasa, imi asteptam sotul sa vina sa ma ia, dar am avut parte de o surpriza fantastica sa o vad pe doamna doctor Oprea la vizita, repet in ziua de duminica! Probabil in urma scandalului de pe timpul noptii, s-a alarmat si a venit totusi sa vada starea copilului care era internat cu noi in salon. I-am spus verde in fata ca baietelul meu e mai bine, ca nu a avut scaun de 2 zile si indiferent ce spune ea, noi plecam acasa, pentru ca e inutila sederea noastra in spital. Ea nu a obiectat nimic, intre timp venind si asistentul de servici sa ii faca din nou antibioticele, cu toate ca stia ca plecam acasa. Eu am refuzat ultima doza de antibiotic, iar din partea lui am primit un raspuns halucinant: „Haideti doamna, nu e pacat sa nu il faceti daca tot sunt aici si l-am pregatit, ce sa facem cu el, sa-l aruncam?”  Asta a fost cireasa de pe tort!

Biletul de iesire din spital mi-a fost eliberat urmatoarea zi, bineinteles nesemnat si neparafat de stimabila sefa de sectie DR OPREA. Dupa aceste 5 zile de spitalizare, nu am mai fost om, a fost cea mai mare tortura psihica care am trait-o toata viata mea! Pe parcursul relatarii mele poate am omis sa precizez conditiile insalubre, toaletele jalnice, faptul ca pacientii cu hepatita foloseau toaleta de la enteroviroze, faptul ca femeia de servici spala cu acelasi mop in toate saloanele, faptul ca nu ti se schimba lenjeria decat contra cost, ca si celelalte lucruri firesti care ar trebui sa se desfasoare pe gratis, in aceasta sectie de boli infectioase totul se plateste, pana si aerul pe care il respiri.

Nu sunt de acord cu spagile din spitale, cu micile „atentii”, dar cand vine vorba de suferinta propriului copil, dai si pielea de pe tine! Cand vezi ca vine asistenta foarte nervoasa cu seringa sa ii faca tratamentul in cea mai mare viteza, analizezi altfel problema si te gandesti, nu ii dau nimic, ii baga in vena repede , ii sparge vena si apoi il mai inteapa de 15 ori pana nimereste alta vena sau ii bagi 20 lei in buzunar sa o mai imbunezi si sa iti salvezi copilul de la suferinta.

Sper ca povestea mea sa traga un semnal de alarma, sa nu mai treaca nimeni nici macar prin 5% din cat am trecut noi. Zilnic ma rog la Dumnezeu sa ne tina sanatosi si sa nu fim niciodata nevoiti sa mai trecem vreodata pragul spitalului.

12.03.2017                                                      

Grunzu Andra Lucia”

Ceea ce spune Andra Lucia este în ton chiar cu ceea ce declarau o parte dintre asistentele medicale de la Secția de Boli Infecțioase.

„Noi recunoaștem că am greșit. O facem de multe ori din cauza suprasolicitării, dar nu este normal să cadă toată vina pe noi și să fie sancționată doar acea asistentă care a fost pe tură în acea seară. Vina ar trebui să și-o asume și cei din conducerea Spitalului Județean Arad, din conducerea secției, pentru că managementul este defectuos. Noi credem că se încearcă ascunderea gunoiului sub preș, iar cei din conducere vor să se spele pe mâini. Asta și fac de duminică încoace, de la apariția scrisorii”, spun ele.

CITEȘTE MAI MULTE CU CLIK PE TITLUL DE MAI JOS:

Asistentele de la Boli Infecțioase Copii din Arad rup tăcerea: „Nu s-a schimbat nimic după scrisoarea Cristinei!”