L-am abordat pe Tim Ries – saxofonist și compozitor de origine din Detroit, vechi colaborator al faimoasei trupe The Rolling Stones – chiar după ce a coborât de pe scenă la StrArad Festival din parcul Eminescu, dorind să îi facem câteva fotografii alături de niște prieteni. L-am rugat să facem și un interviu, dar Tim era copleșit de căldura caniculară și ne-a spus să-l căutăm dimineață la hotelul unde era cazat, însă, după aproximativ o oră, când aproape toată lumea plecase de la StrArad, iar noi stăteam așezați pe bordura Monumentului Eroilor la povești cu organizatorii, prea binedispuși să vrem acasă, Tim Ries a venit și s-a alăturat discuțiilor noastre.

Am aflat că înainte de concert a apucat să se plimbe prin centrul Aradului, că i-au plăcut clădirile și că a prins chiar și o nuntă la care se cânta live muzică populară românească, despre care ne-a zis că i se pare impresionantă. Profitând de moment, Varjasi de la Radio Arad, cu un fler specific doar lui, a scos telefonul și l-a inițiat și într-ale manelelor, traducându-i și versurile, ca nu cumva să rateze tocmai partea interesantă: „sunt bogat, am femei, mașini, dujmanii mor de ciudă…” – ceva de genul acesta suna textul, iar Ries a căscat ochii, râzând zdravăn.

„Un tip foarte cool, modest și degajat”, ne-am gândit. Văzând că nu se grăbea să plece la hotel, interviul a venit de la sine. De carnețelul cu întrebările notate în prealabil nu am mai avut nevoie, căci dialogul s-a desfășurat cât se poate de natural, iar Ries ne-a povestit despre jazz și muzică în general cu multă pasiune:

– Unde crezi că e locul jazzului în lumea muzicală de astăzi?

– Deși „jazz”-ul este un cuvânt care nu are origini prea bune, pentru mine are sensul de muzică improvizată, muzică pe care o poți cânta pe scenă alături de alți muzicieni care îți sunt buni prieteni, poate chiar prietenii tăi cei mai buni, iar dacă poți cânta cu sinceritate față de tine și față de muzică cu oameni buni pe scenă, atunci ai abilitatea să faci ca această muzică să ajungă la mulți oameni, nu neapărat milioane de oameni… Dar atunci are abilitatea să atingă pe cineva, chiar și dacă e vorba de o persoană, zece sau sute. Aceasta este esența gândurilor mele legate de jazz. În ceea ce privește jazzul astăzi, ar trebui să însemne viziune, să privești către viitor, dar să rămâi și cu ideea că trebuie să conservi istoria și cunoștințele care au fost dobândite înaintea ta. Așa cum, dacă ești un compozitor de muzică clasică, trebuie să știi Mozart, Beethoven, Bach, Bartok, Liszt și toate cele, iar acelea trebuie să facă parte din tine ca tu să poți evolua. În ceea ce mă privește, iubesc și muzica clasică, așa că și acei compozitori fac parte din mine, dar – de asemenea – în jazz, trebuie să știu și Charlie Parker, Miles Davies, Lester Young…

IMG_2813

– Ai un muzician anume pe care îl preferi?

– Poate primul care-mi trece prin minte e Wayne Shorter, acum are în jur de optzeci de ani, dar cântă într-un cvartet și face muzică incredibilă cu John Patitucci la bas, Danilo Perez la pian și Brian Blade la tobe, au această esență despre care îți spuneam, un soi de idee improvizată de grup, de a cânta muzică împreună cu oameni pe care îi iubești, oameni care îți sunt ca frați, îți sunt familie, iar prin asta poți crea muzică genială. E ca și cum nici nu o mai privești ca muzică, ci ca pe ceva în care sufli viață…

– Devine mai mult o experiență…

– Da, o experiență pe care o faci împreună cu ceilalți. Și dacă se întâmplă asta – deși nu întotdeauna e cazul în fiecare grup – e grozav. Așa că Wayne Shorter pentru mine e favorit, dintre cei care încă trăiesc. Dar sunt mulți muzicieni excelenți încă în viață… și sunt, bineînțeles, cei din trecut, pe care i-am menționat înainte, Charlie Parker, Lester Young, Duke Ellington, sunt mulți mari muzicieni care sunt eroii mei și a căror muzică mă inspiră.

– Erau vremuri când jazzul era chiar „mainstream”…

– Da, erau cândva vremuri când jazz-ul era la modă, așa cum a fost Michael Jackson sau Britney Spears, căci jazz însemna muzică de dans. Duke Ellington la Cotton Club, Count Bassey, The Woody Herman Orchestra… Jazz-ul era muzica pe care o ascultau bunicii noștri. Anii ’30, ’40, ’50… Însă anii ’50 au început să fie influențați de rhythm & blues, muzică soul, rock, apoi anii ’60 s-au schimbat așa de mult, apoi anii ’70 și mai mult și tot așa. În anii ’40, jazz-ul a devenit „foarte intelectual”, iar instrumentiștii solo care improvizau au devenit mai apreciați decât orchestra ca ansamblu, căci împingeau limitele muzicii, cântau la un tempo foarte rapid și nu mai era muzică de dans. Nu că nu se mai gândeau așa de mult la oameni, dar luau muzica mai mult ca…

– Ca pe un experiment.

– Da, așa cum făceau și artiștii din acele vremuri. Nu era pentru a vinde muzică ci pentru a crea.

IMG_2818

– Cât din melodiile pe care le compui le interpretezi exact așa pe scenă și cât e improvizație?

– Multe pe care le compun acasă, rămân doar pentru mine, nu le aude nimeni. Dar când e vorba de melodiile pe care le compun cu scopul de a le cânta pe scenă, ele sunt făcute în așa fel încât și ceilalți muzicieni să poată să-și lase amprenta asupra lor, să poată să se manifeste. Dar asta e chestia în jazz, libertatea, nu trebuie să fie exact cum e scris. Poate ce am scris eu e bun, dar poate ce adaugă celălalt muzician e și mai bun. Așa că întreaga compoziție devine a grupului.

– Să vorbim puțin despre experiența ta cu The Rolling Stones. Cum ai ajus să lucrezi cu ei?

– Am doi prieteni, Michael Davis, care cântă la trombon și Ken Smith, care este trompetist, ei deja cântau în formația celor de la The Rolling Stones, iar saxofonistul tocmai plecase să cânte cu Paul Simon și aveau nevoie de un saxofonist care să știe să cânte și la orgă și la pian, așa că m-au rugat pe mine. Și așa am început. Asta a fost tot.

– Atât de simplu!

– Da, m-au rugat în 1998, în noiembrie, apoi a început turneul în 1999, iar de atunci merg mereu cu ei.

– Cum i-ai descrie pe membrii The Rolling Stones? E dificil să lucrezi cu ei? Sunt prietenoși?

– E foarte ușor să lucrezi cu ei! Într-un fel mi-au oferit foarte multă libertate. Cânt pielese lor, dar de-a lungul timpului am mai schimbat împreună părți din melodii. Atunci când fac solo, improvizez, așa că au fost foarte deschiși și au încredere în mine că știu ce trebuie făcut cu muzica și că voi fi fidel melodiei originale. Dar de-a lungul anilor, chiar și melodiile lor au evoluat, au devenit puțin diferite, au căpătat un tempo diferit. Știi, melodiile originale din anii ’60 erau doar înregistrări din studio, unde era foarte liniște, dar pe scenă cu 16 mii de oameni, e un lucru complet diferit.

– Așa că trebuie adăugată „putere” melodiilor.

– Da, ca atunci când ești pe scenă, pe lângă energia publicului, să ai și energia necesară de pe scenă. Iar în ceea ce-i privește pe The Rolling Stones, ne tratează ca pe niște regi, călătorim împreună, le cunosc familiile…

IMG_2873

– Ai o amintire anume despre ei pe care ai vrea să ne-o povestești?

– În prima săptămână de repetiții cu ei, în 1999, camera mea era chiar lângă cea a lui Keith Richards. Noaptea, asculta foarte multă muzică. Eu eram nou, încă nu cântasem pe scenă cu ei, ci doar repetasem. Într-o zi, m-am dus la Keith și i-am spus că am auzit cum cânta o anumită piesă de origine din Africa de vest pe care o recunoscusem. Iar el mi-a spus că nu știa că sunt cazat atât de aproape de el: „Omule, dacă auzi muzică, înseamnă că cușca e descuiată, hai înăuntru!”. În alte cuvinte, mi-a zis că atunci când aud muzică, să vin să mă bucur de ea. De atunci, m-am tot dus la el în cameră și am ascultat muzică împreună, iar el îmi împărtășea ideile lui despre muzică și cântam împreună muzică de pe tot globul. A fost frumos să descopăr că e și el influențat de muzica altcuiva.

– Poate acesta e ingredientul lor secret pentru care lumea nu se satură niciodată de ei, că rămân deschiși la minte față de tot soiul de stiluri muzicale…

– Da. Și pasiunea lor pentru muzică. Mick, Keith, Ron și Charlie chiar iubesc muzica. Au tot timpul chitara în mână, cântă la ea mereu, muzica e mereu o parte din viața lor, nu îi părăsește niciodată.IMG_2878

– Ai lucrat cu mulți muzicieni celebri: Michael Jackson, Rod Stewart, Paul Simon… Cu cine ți-ai mai dori să colaborezi?

– Cu toți cu care n-am avut încă șansa să lucrez. Pentru că sunt atât de mulți muzicieni excepționali. Cu David Bowie ar fi fost frumos să lucrez. Prietenii mei au avut această șansă, au înregistrat cu el ultimul lui album. N-am apucat să lucrez nici cu Herbie Hancock… mi-ar fi plăcut foarte mult. Dar nu doar jazz sau nu doar rock. Cânt muzică variată. De exemplu, cânt și muzică flamenco.

– Ce planuri ai pe viitor? Lucrezi la un album nou sau te axezi mai mult pe turnee acum?

– Scriu muzică în fiecare zi, așa că am sute de melodii care așteaptă să fie înregistrate. Un alt lucru pe care îl fac acum e o serie de concerte pentru pace, e un proiect numit „The Universal Spirits” („spirite universale”, n.red.) împreună cu muzicieni din Israel, Palestina, Liban, Afganistan, Siria, Africa de Sud, Brazilia, China, dar și muzicieni din Europa, cu care merg și fac concerte, mergem și în școli, vorbim cu copiii, creăm un soi de ambasadori pentru pace prin muzică. Asta e dorința mea, mai mult decât orice.

 

Raluca Medeleanu, 23 iulie 2017, 1:35 PM