Pe site-ul oficial al echipei NoMad Merida CST, la momentul semnării contractului, ciclista din Arad, Alexandra Lazăr (în clasa a XII-a, încă) este prezentată scurt și cuprinzător: „Alexandra Lazăr, campioana națională la velodrom, a terminat pe locul 3 la concursul Prima Evadare 2013 și este una dintre cele mai bune cicliste din țară” – dar povestea frumoasei campioane merită disecată în detaliu… măcar cât poate spune un interviu de presă.
Este născută pe 1 decembrie 1995 și, abia ieșită din juniorat, Alexandra Lazăr a adunat, în ultimii doi ani, cam câte medalii adună un sportiv bun într-o carieră întreagă. Până să explodeze ca fenomen, însă…

– …n-am avut nicio treabă cu ciclismul de performanță… La 7 ani am învățat să pedalez… bunicul meu, amator pasionat, m-a învățat să merg pe bicicletă. El era un spectator fidel al Marilor tururi cicliste și mi-a inoculat și mie virusul –povestește ea.

– Când „te-ai prins” că ești o valoare?… Și cum?

– Până în 2012 nu am practicat nimic ce să semene cu performanța… Aveam alte targeturi, dar mă plimbam cu bicicleta… ca un om normal. Primul moment important în cariera mea de ciclistă a fost când părinții m-au dus la sală, la spinning. Acolo, antrenorul Cristian Jidovu m-a văzut cum pedalam… ce forță și putere pot să dezvolt… i s-a părut remarcabil și… mi-a inoculat… de data asta virusul performanței…

– …sau l-a dezvoltat pe cel de la bunicul… Prima bicicletă?…

– De la prima bicicletă adevărată a început, de fapt, nebunia!… Am primit de ziua mea un mountain bike Scott Scale 920… o bicicletă scumpă, din carbon… de la părinți… care au fost și principalii mei sponsori, prieteni, fani… Ciclismul, se știe, e un sport scump… la nivelul tenisului de câmp ca și costuri… poate chiar mai sus. Cu această bicicletă am început să mă antrenez de capul meu… am început să urc dealurile de la Șiria…

– Urci Feredeul fără să pui piciorul jos?

– Da… de mai multe ori! Ador traseul ăla… Important: Aradul e un oraș prin excelență plat. Cele mai apropiate cățărări sunt la peste 20 de kilometri. Noi, când am învățat să pedalăm, am învățat pe plat… iar platul nu e pe placul cicliștilor… îți trebuie cățărări ca să te antrenezi, iar dacă vrei să devii un bun ciclist de performanță, probelor de cățărare trebuie să le faci față. Așa se explică faptul că am ales mountain-bike-ul…

– Dar adevărata miză în ciclism… o știi foarte bine… e șoseaua!

– Sigur că știu și sigur că la asta mă și uit la televizor… acolo sunt și banii mulți, și gloria cea mare. Dar mie nu îmi prea place șoseaua, din simplul fapt că nu avem șosele!…

– Mda… e trist… mai rău e că e și foarte periculos… Hai să facem o cronologie a succeselor tale în ciclismul de nivel superior…

– M-am legitimat la Clubul „Voința”… din martie, 2013… iar acolo nu am avut parte de experiențe doar pozitive și plăcute. Între altele, mi s-a spus că nu am nicio șansă să ajung foarte sus… mi s-a recunoscut un anumit talent, dar numai la nivel de amatori…

– De precizat, pentru cei mai puțin familiarizați cu ciclismul, că între nivelul de amator și cel de performanță e o distanță enormă… mult mai mare decât la alte sporturi…

– Sigur că da… imensă! Eu, împreună cu părinții mei, am ales să contrazicem… ca să zicem așa… gurile rele și, pe cont propriu, ne-am prezentat la testele organizate de sponsorii puternici din ciclism. Așa am ajuns  la NoMad Merida – aparatele nu mint… zic totul… iar eu am, în plus, o voință puternică de a câștiga.  Prima performanță adevărată a fost în 2013, la Campionatele Naționale de la Cluj, unde am luat locul 2 la probele de fond (55 de kilometri) și contratimp (11 km). Un șoc pentru foarte multă lume… în sensul pozitiv, desigur… a fost când am sosit în poziție de podium în cursa „Prima evadare” – pe mountainbike -, la București, eu fiind considerată outsider la începutul concursului din mai, 2013. Apoi a urmat Campionatul Național de Mountain-bike… unde am fost nevoită să abandonez pentru că nu avea cine să îmi schimbe roata la care făcusem pană… în condițiile în care acest lucru s-a produs spre capătul cursei, eu fiind în poziție de favorită…

– Ei… se întâmplă și la case mai mari… O să ai, sunt convins, mașină cu echipă de mecanici și biciclete de rezervă…

– Da… deocamdată aștept bicicleta cea nouă, făcută pentru caracteristicile mele anatomice. Costă mult și se face greu… văd că…

– Mai recită-ne din performanțe…

– 2013 a fost anul în care am fost invitată în Lotul Național de Ciclism al României. O importantă contribuție la această onoare a fost câștigarea unei probe în cadrul Campionatului Național de Velodrom. Am mai luat apoi locul II la maratonul de mountain bike XCP. La Moneasa, în iulie, anul trecut, am luat locul 1. La concursul Geiger – Sibiu – un maraton de 50 de kilometri, din august, am luat locul 2. Îmi place să le bat pe colegele din Târgu Mureș… chiar pe terenul lor… specialitatea lor fiind dealurile… cum ziceam… unde au învățat primele pedale sunt numai cățărări și coborâri. Dar am și rateuri: în septembrie, la Șiria, am ratat concursul din cauza unui accident produs de o căzătură și care s-a soldat cu deplasare de vertebră. Urăsc să cad!…

– Te cred… Anul ăsta?…

– Anul ăsta am așa: Pro Bikers – maraton de 70 de kilometri la Oradea -, locul 2. Arad – West Bike Tour -, concursul „Prima pedală” – locul 1 la 32 de kilometri. „Maratonul Făgetului” – Cluj, 70 de kilometri, pe 27 aprilie… locul 1…am bătut campioana balcanică

– Îți merge bine… Ce recorduri personale ai?… Cât prinzi la oră?

– Am coborât cu 77 de kilometri la oră și am sprintat pe plat cu 56 de kilometri la oră…

– Wow! Dar ce mănânci?… Ce bei?… Cum și cât te antrenezi?

– Lucernă… rucola… salate. Paste. Nu prea e mâncare ce mănânc eu. Ca să am greutatea ideală – mi-au spus medicii echipei – ar mai trebui să dau jos 2 kilograme. Am 4 ore de antrenament pe zi – minim. 6 zile din 7. Nu se poate altfel. Acum, însă, la o echipă de elită fiind, mi se asigură tot ce am nevoie și mi se indică clar ce trebuie să mănânc, ce exerciții trebuie să fac… tot. Echipa îmi asigură deplasările la concursuri, bicicleta, cazarea, hrana specifică (mai ales geluri și batoane, care sunt destul de scumpe și nu prea se poate fără ele)…

– Peste asta… peste nivelul la care ai ajuns tu…mai există unul singur: cel mai înalt, cota de recunoaștere mondială. Când îți propui să te bați cu Marianne Vos și cu Emily Batty?

– Cât de curând. Deocamdată sunt mulțumită de nivelul la care mă simt. Mă bucur să mă știu apreciată de profesioniști adevărați cum e Alex Ciocan – un guru al ciclismului românesc – n.red. – și care îmi prevăd o carieră frumoasă.

***

Alexandra Lazăr participă chiar duminică, 11 mai, la Concursul „Prima evadare” – Nomad – Multisport… Ne va informa despre ce a făcut și vom mai ține legătura cu ea – pentru că tineri asemeni ei merită promovați „din toate pozițiile” și oricând se ivește ocazia. Dacă n-ați auzit de ea… înseamnă că ați citit prea mult despre pseudovedete gen Marțian și… hai să ne oprim aici… iar vina pentru acest lucru este inclusiv (sau mai ales) a presei care promovează nulități, inutilități și vulgarități. Ne-o asumăm și noi… nu fără a vă asigura că vom face tot ce putem ca să aducem în prim plan identități valoroase precum Alexandra Lazăr.